Sihăstria, retragerea din lume pentru închinarea vieţii lui Dumnezeu, este o practică monahală adoptată de toate religiile, indiferent dacă rugăciunile îi sunt adresate lui Iisus, Iul Buddha sau lui Allah. Mult mai grea decât viaţa călugărilor din mănăstiri, ea prevede o totală recluziune în singurătate, căutată cel mai adesea în sălbăticia de piatră a muntelui, având drept tovărăşie doar cerul, chilia de piatră a vreunei peşteri, păsările şi fiarele aciuate pe culmi. In Europa, recordul de înălţime e deţinut de călugării ortodocşi de pe Muntele Athos (Grecia). Dar recordul mondial absolut le aparţine siddhişilor, un ordin de călugări hinduşi, ascunşi în înălţimile munţilor Himalaya, la 4500 de metri altitudine, în apropierea izvoarelor "sfinte" ale Gangelui. Pentru curiozitatea contemporană nu există însă recluziuni. An de an, la peşterile de piatră locuite de sihaştrii hinduşi ajung adevărate cohorte de pelerini, unii cu bune intenţii, credincioşi în căutarea sinelui şi a marelui zeu, alţii - amatori de senzaţii tari, dornici de o publicitate excentrică, menită să atragă atenţia asupra lor. Dar indiferent cărei categorii aparţin, drumul lor pe povârnişurile himalaiene este în mod egal o adevărată Golgotă, presărată cu suferinţe, ameninţare şi morţi.
Purificare la izvoarele Gangelui
Locul cel mai sfânt şi mai căutat al hinduismului I se numeşte Gaumukh (^Gura Vacii"). Un gheţar aflat la altitudine, aşezat pe un pat de morene şi care emană o iradiere albastră, translucidă şi misterioasă, semănând cu un munte uriaş de opal. în mijlocul său se află o deschizătură largă, din care ţâşneşte un şuvoi de apă vijelioasă şi tumultuoasă, amestecată cu sloiuri care strălucesc în lumina soarelui orbitor: Gangele, râul sfânt tuturor indienilor. Aici, la izvoarele lui, pelerinii vin din toată India, la sfârşitul unor lungi săptămâni de pelerinaj cu piciorul - pentru cei care vor să se purifice integral, sau după doar câteva zile cu camionul pentru ceilalţi, pe nişte drumuri îngrozitoare, tăiate în stânca masivului himalaian. Pe jos sau pe roate, această Golgotă a hinduismului este lovita mereu de furtuni şi alunecări de teren, care blochează drumurile pe tot parcursul verii. Dar cine ajunge la capăt e răsplătit din belşug de euforia aerului rarefiat. Ca la un semn, călătorii nu mai simt nici foame, nici sete, ci pornesc toţi să se roage şi să se purifice, intrând cu picioarele în apele sacre (de gheaţă), strigând incantaţii exaltate spre cer. Fiecare an turistic îşi are lotul său de pelerini imprudenţi, smulşi de pe mal de fluviul care spumegă. Cu toate astea, nimeni nu se îngrijorează: moartea în braţele reci, dar divine, ale Gangelui, este pentru hinduşi o binecuvântare supremă, garanţia reîncarnării pe un plan superior.
Călugării siddhişi locuiesc mai sus de Gaumukh. Ca să ajungi la ei, treci prin toate încercările lui Harap Alb: un gheţar imens care geme şi pârâie, munţi care se bat în capete, un labirint de pietre care se prăvălesc sub picior. Dar la capătul drumului este Raiul: o privelişte nepământeană, halucinantă, o întindere de verdeaţă, prinsa între gheţari şi stânci: un mic miracol de blândeţe si armonie în haosul mineral. Aici trăiesc siddhişii, versiunea ascetică a călugărilor hinduşi, care formează o comunitate aparte, de-a dreptul şocantă, prin aspectul şi comportamentul ei. Goi, mânjiţi cu cenuşă, purtând pe creştet părul legat în cocuri spectaculoase, vopsiţi pe frunte în culorile sectei si purtând în mână tridente, ei trăiesc permanent între vis şi realitate, atât din pricina înfometării, si din cauza mari- "iarba vrăjita- , "ganga", pe care o fumează întruna şi care creşte acolo, în oaza din deşertul de piatră al Himalayei, ca urzicile de la noi.
"Hari om- Hari om", salutul ritual "Dumnezeu se află peste tot" este adresat tuturor. în faţa lor, ai sentimentul puternic că te afli printre sfinţi: în ciuda mizeriei corporale, siddhişii iradiază, în jurul lor există o luminiscenţă vizibilă, o aură ca de stea. Ei sunt inspiraţi de dragostea pentru orice fiinţă vie, nu ucid nici o muscă, nu cunosc gustul cărnii, trăiesc efectiv supremaţia spiritului asupra materiei, încremeniţi ca nişte statui, la intrarea peşterilor de piatră, în poziţia de yoga "Lotus", punctul de decolare în abisul meditaţiei.
Mama muntelui
Dar cea mai tulburătoare experienţă pentru pelerinul care se încumetă să urce potecile Himalayei este întâlnirea cu Mata Ji "Mama Muntelui" cum o numeşte cu dragoste toată lumea; făptura cea mai ciudată de la izvoarele Gangelui. în ciuda modestiei, a sărăciei ei legendare, ea degajă o strălucire şi o "prezenţă" care te fac să te înflori. Mata Ji este singura care rămâne în grota ei ca un cuib de vultur, chiar şi în timpul iernii, când ceilalţi asceţi coboară în văi. Asta înseamnă şase sau şapte luni de izolare totală, în pustiul de gheaţă al muntelui, având prieteni doar păsările şi caprele de munte, pe care "mama" le-a îmblânzit şi cu care vorbeşte pe graiul lor. în afara spaţiului şi a timpului, Mata Ji nu se mai află în căutarea graţiei divine: este străbătută de ea. E suficient să îi stai înainte - afirmă pelerinii care au întâlnit-o - ca să te simţi spălat de toate păcatele pământeşti.
FOCUL INTERIOR
Călugării tibetani sunt capabili, printr-o concentrare excepţională a minţii, sâ-şi ridice temperatura corpului. Măiestria lor se măsoară prin numărul de pânze ude pe care le pot usca, într-o noapte de iarnă geroasă, pe trupul gol. Pânzele se înmoaie in apă ca gheaţa, se lasă apoi în ger până se transformă în sloi, când ucenicit se înfăşoară in ele şi le lasă pe corpul lor până ce se usucă. Numit "TUMO", procedeul a fost verificat de cercetători care au constatat că, într-adevăr, temperatura călugărilor tibetani creştea, în timpul concentrării, cu până la 10 grade. Cel mai vestit reprezentant al aceşti practici ascetice a fost Mi- larepa, unul din marii sfinţi ai Tibetului (1038- 1123). Mărturiile despre el îl arată ca pe un om cu însuşiri excepţionale, pe care le-a dobândit în anii lungi de călugărie în Himalaya. La loc de frunte se află "focul interior", pe care îl stăpânea la perfecţie şi care l-a ajutat să reziste ani la rând, în temperatura de gheaţă a muntelui, adăpostit într-o peşteră, învelit doar într-un văl subţire de borangic.
IMAGINI DIN LUMEA DE DINCOLO
Patanjali, fondatorul filosofiei yoga, vorbea - cu două sute de ani înainte de Hristos - despre însuşirile paranormale pe care le pot atinge călugării siddhişi, prin practici meditative consecvente. De pildă, ei pot intra în legătură cu lumea "de dincolo"; pot citi gândurile şi reprezentările mentale ale altor oameni, pot deveni invizibili, îşi pot anula setea şi foamea, stând timp îndelungat nemâncaţi. Pot ghici chiar şi viitorul şi pot dezlega enigme de nepătruns. Sunt capabili să-şi despartă sinele interior de trup şi să pătrundă în altcineva. Dar chiar dacă acestei puteri par supranaturale, este vorba despre capacităţi omeneşti normale, ce se pot dezvolta, până la "iluminarea spiri- - tuală", prin practici ascetice. De altfel, scopul final al acestor practici este depăşirea aparenţelor lumii reale trecătoare, pentru a-i descoperi acesteia esenţa spirituală eternă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu