WILBUR SMITH

                                                          VREMEA MORTII
                                                                                                      Saga familiei Courtney


Stătea de mai mult de două ore fără să se mişte, iar nevoia de mişcare era deja o tortură de neîndurat. Fiecare muşchi din corp părea să-i tremure în aşteptarea destinderii. Fesele îi amorţiseră şi, în ciuda sfatului primit, nu se uşurase înainte să se ascundă, căci fusese prea jenată de compania bărbaţilor şi încă prea speriată de savana africană ca să se îndepărteze singură în căutarea unui loc retras. Acum însă îşi regreta pudoarea şi timiditatea.
Se uita fix prin despicâtura din urzeala grosolană de iarbă & ascunzătorii, ghemuită în tunelul îngust pe ca® tăitj
seră meticulos prin tufişurile dese, căci până şi cea mai subţire râmurică putea devia un glonţ, zbura cu o viteză de 1 000 de metri pe secundă. Tunelul era lung de şaizeci de metri, realizat în aşa fel încât luneta t^eşâsţieââpuştii să poată fbcalizaţjMti
Fără să-şi mişte Claudia îşi răsuci ochii căSft'lMiyie
alături, unde pândea tatăl ei. Ip sprijinise puşca pe o creangă în formă de Y din faţalli şi mâna dreapta îi era rezemată pe armă. Nu trebuia MlMll decât foarte puţini doar până la obraz, ca să ţintească şi să tragă.
Chiar fUft situaţia inconfortabilâ în care m afla,,gŞ&Ml că tatăl ei avea să tragă ci| acea armă itib* şi AftH ii făcea să se enerveze, fel tatăl A# încârcase întotdeanna cu M&htoQx&ti violente şi contradictorii, nimic din cegă, sfiMang dl mi lăsa vreodată caMk I domina viaţa, iaf Claudia â 1® şB iubea pentru asta. încerca de fiecare dată să evadeze de lângă el însă de fiecare dată tatăl ei o aducea fără nici un efort înapoi. Ştia că principalul motiv pentru ne era încă nemaritătă la vârsta
8 WILBUR SMITH
de douăzeci şi şase de ani, în ciuda felului cum arăta, în ciuda calităţilor ei deosebite, în ciuda faptului câ fusese ceruta de nenumărate ori, cel puţin de douâ ori de către bărbaţi de care se crezuse îndrăgostita la vremea aceea, moti vul pentru toate acestea era bărbatul care stătea lângă ea. Nu gâsise niciodată pe nimeni care sâ se compare cu Papa al ei.
Colonelul Riccardo Monterro, soldat, inginer, cărturar, gurmand, om de afaceri multimilionar, atlet, chefliu, seducător, sportiv - câte descrieri i se potriveau perfect, şi totuşi nu-1 prezentau aşa cum îl cunoştea ea. Aceste cuvinte nu cuprindeau toatâ bunătatea şi forţa lui, care o făceau să-l iubească, nici cruzimea şi neîndurarea lui, care o făceau sâ-1 urască. Ele nu diădtiân ce-i făcuse mamei ei, transformând-o într-o epavă alcoolică pe care o abandonase fără remuşcări. Claudia ştia că era la fel de capabil s-o distrugă şi pe ea dacă se lăsacâlcată în picioare. El era taurul şi ea era matadorul. Era un bărbat periculos, şi în asta consta aproape tot farmecul.
Cineva îi spusese odată: „Unele femei se îndrăgostesc mereu de nişte nemernici absoluţi“. Pufnise dispreţuitoare la ideea asta, dâf drid ss gâftffişe piai târziu la ea ajunsese s-o accepte parţial. Papa era aşa şi gata. Un nemernic gălăgios şi impunător, cu tot farmecul»oeH căprui cu reflexe aurii şi dinţii sclipitori ai originilor lui latine. Cânta precum Caruso şi devora câte un mante de paste li O misa. Dar, deşi se născuse în Milano, cea mai mare parte a lui era totuşi americana, căci bunicii Claudiei emigraierl lă Sefttle din Italia lui Mussolini pe când Riccardo era copil.
Claudia îi moştenise itelşăturiblizice, ochii, dinţii şi pielea măslinie lucioasă, dar încerca sâ respingă toate caracteristicile lui morale, care o ofensau, şi să-şi aleaga în schimb o cale complet opusâ faţa de a lui. Alesese astfel sa studieze drepN tul, într-o sfidare directă a tendinţei lui spre încălcarea legilor. Şi pentru câ el era republicarea se hotărâse sa fie democrată* cu mult timp înainte de a fi îndeajuns de mare sa înţeleagă ce înseamnă politica. Pentru ol el punea atâta preţ pe avere şi
proprietăţi, Claudia refuzase intenţionat slujba de 200 000 de dolari ce-i fusese oferita dupâ terminarea Facultăţii de Drept pe locul cinci în anul ei şi îşi luase în schimb o slujbă de 40 000 de dolari la o agenţie de apârare a drepturilor civile. Pentru ca Papa comandase un batalion de ingineri în Vietnam şi vorbea şi acum de „gălbejiţi“, munca ei cu inuiţii din Alaska îi oferea o satisfacţie mult amplificata de dezaprobarea lui. El le spunea şi eschimoşilor „gălbejiţi“. Şi totuşi, acum se afla aici, în Africa, la dorinţa lui, iar adevărata oroare era că el venise să omoare animale, iar ea îi era complice.
Acasâ, orice moment liber îşi găsea, Claudia şi-l dedica muncii fără remuneraţie pentru Societatea de Conservare a Naturii şi Faunei Sălbatice din Alaska. Societatea îşi consacra cele mai multe resurse şi eforturi luptei împotriva companiilor petroliere şi a ravagiilor pe care le făceau asupra mediului. Compania tatălui ei, Anchorage Tool and Engineering, era un furnizor major de utilaje pentru staţiile de foraj şi companiile de conducte petroliere. Alegerile pe care le fâcuse Claudia fuseseră toate foarte calculate şi pe deplin deliberate.
Şi totuşi, acum se găsea aici, într-o ţară străina, aşteptând supusa sâ-1 vadă asasinând un animal sâlbatic superb. Propria ei duplicitate îi fâcea silă. Acestei expediţii i se spunea safari. Ea nu s-ar fi gândit nici o clipă sâ devină părtaşa intr-un act atât de hidos, de fapt refuzase cu indignare invitaţiile pe care i le fâcuse tatăl ei în anii anteriori, însă de data aceasta, cu doar câteva zile înainte, aflase un secret. Aceasta putea sa fie ultima data, efectiv ultima data, când avea sâ mai fie singura cu el. Gândul acesta o oripila chiar mai mult decât activitatea mârşavă pe care o înfâptuiau.
„O, Doamne, ce-o sâ. mă fae fârâ el? medita ea. Cum o sa arate lumea mea fârâ el?“
La gândul acesta îşi întoarse capul, prima mişcare pe care o fâcuse în două ore, şi se uita peste umăr în mica ascunzătoare cu pereţi de ierburi împletite. Imediat în spatele ei stătea un alt bărbat. El era vânătorul profesionist. Deşi tatăl ei vânase cu
VREMEA MORŢII 9
10 WILBUR SMITH
bărbatul acesta în peste zece alte safariuri, Claudia îl întâlnise pentru prima dată cu doar patru zile înainte, când coborâse din avionul companiei South African Airways la Harare, capitala statului Zimbabwe. Vânătorul îi adusese cu avionul lui bimo- tor Beechcraft Baron în această rezervaţie de vânătoare vastă şi îndepărtată de lângă graniţa cu Mozambicul, pe care o închinase de la guvernul din Zimbabwe.
Numele lui era Sean Courtney. Nu-1 cunoştea decât de patru zile, dar îl ura deja de parcă îl ştia de o viaţă. Nu era ciudat că gândul la tatăl ei o făcuse să se uite instinctiv la el. Şi acesta era un bărbat periculos. Dur, necruţător şi atât de diabolic de frumos, încât fiecare instinct al ei îi urla strident în semn de avertizare.
Sean Courtney se încruntă aspru la ea cu ochii lui verzi, limpezi şi strălucitori de pe chipul puternic bronzat, şi ridurile de la colţurile ochilor i se adânciră de iritare din cauza gestului ei. O atinse pe coapsă cu un deget, avertizând-o să stea din nou nemişcată. Atingerea era uşoară, dar Claudia îi simţi puterea masculină tulburătoare în acel singur deget. îi observase mâinile şi înainte şi încercase să nu se lase impresionată de forma lor graţioasă.,Mâini de artist, de chirurg sau de ucigaş“, se gândise atunci, dar acum acea atingere superficială o jigni. Se simţi de parcă o agresase sexual. îşi fixă iar privirea înainte, prin despicâtura din peretele de iarbă, şi fumegă de indignare. Cum îndrăznise să o atingă? Punctul de pe coapsă o ardea, de parcă o atinsese cu fierul roşu, nu cu un deget.
în după amiaza aceea, înainte să părăsească tabăra, Sean insistase ca fiecare să facă un duş şi să se spele cu un săpun inodor special pe care-1 fumizâ chiar el. O avertiză pe Claudia să nu folosească parfum, iar unul dintre servitorii taberei pregătise haine proaspăt spălate şi călcate, o cămaşă şi pantaloni kaki, care o aşteptau pe patul din cort când se întoarse de la duş.
- Felinele astea mari te pot mirosi de la trei kilometri în direcţia vântului, îi spusese Sean.
Acum însă, după două ore în arşiţa văii fluviului Zambezi, Claudia îi simţea mirosul de unde stătea, puţin în spatele ei,
VREMEA MORŢII 11
aproape, dar nu chiar atingând-o, un miros vag de transpiraţie masculină proaspata; tânără percepu un impuls aproape irezistibil de a se mişca în scaunul de pânza. O făcea sâ se simtă neliniştita, dar se forţa sâ rămână perfect nemişcata. Respira adânc, încercând sâ prindă adierile slabe şi intermitente ale aromei lui, şi apoi se opri, mânioasă pe sine însăşi, când îşi dădu seama câ făcea asta.
La câţiva centimetri în faţa ochilor ei, o frunză verde, atârnată în deschiderea din peretele de iarbă, se răsuci în spirala pe tulpina sa, ca un cocoş de vânt, şi aproape imediat se simţi briza slaba a înserării.
Sean aranjase luneta sub adierea ce domina veldul, iar acum, când briza ajungea până jos la ei, aduse cu ea un nou miros, duhoarea leşului. Momeala era o bivoliţă africană bătrână. Sean o alesese dintr-o turmă de două sute de animale negre uriaşe.
- Bătrânica aia a trecut de mult de vremea împerecherii, o arătase el. Ţinteşte mai jos de umăr, în inimă, îi zisese el lui Papa.
Era primul animal pe care îl văzuse vreodată Claudia ucis intenţionat. Trosnetul violent al puştii grele o şocase, dar nu atât de profund cât şuvoiul stacojiu de sânge în lumina africana strălucitoare şi urletul jalnic de moarte al bătrânei vite. Claudia se îndepărtase, ajungând la Toyota decapotabila de vânătoare, şi râmâsese acolo, pe scaunul din faţa, singura, scârbita, într-o sudoare rece, cât timp şi Sean, şi oamenii lui măcelăreau cadavrul.
Ridicaseră leşul pe crengile de jos ale unui smochin sălbatic cu cricul din portbagajul Toyotei, gâsindu-i poziţia buna după mari dezbateri între Sean şi oamenii lui cu privire la înălţimea exactă ce avea sâ-i permită unui leu adult sâ se întindă pe picioarele din spate şi să ajungâ la el pentru a-şi satisface parţial foamea, fără sâ dea voie unui grup mare de feline sâ-1 consume pe tot la o singura masa şi apoi sâ se duca mai departe căutând altceva de mâncare.
Asta se întâmplase cu patru zile înainte, dar, chiar şi în timp ce lucrau un roi de muşte de un verde metalic se adunase în
12 WILBUR SMITH
jurul lor la mirosul sângelui proaspăt. Acum căldura şi muştele îşi făcuseră treaba pe deplin, iar Claudia strâmbă din nas şi făcu o grimasă când simţi duhoarea adusă de briză. Mirosul părea sâ-i acopere limba şi cerul gurii cu o pojghiţă de mâzgă, şi uitându-se la leşul din copac îşi imagină că vedea spinarea neagră ondulându-se încet din cauza viermilor ce se zvârcoleau, scormonind în carnea putredă.
Sean adulmecase mirosul chiar înainte de a intra în ascunzătoare.
- Minunat, zisese el. Exact ca un Camembert vechi. Nici un leu aflat pe o rază de douăzeci de kilometri în jur nu va fi în stare sâ-i reziste.
In timp ce aşteptau, soarele coborâse istovit pe cer şi culorile savanei sclipeau acum în lumina mai bogată, în contrast cu strălucirea orbitoare de la amiază.
Răcoarea uşoară a brizei de seară părea să trezească păsările sălbatice din stupoarea pricinuită de arşiţă. Intre ierburile de pe malul pârâului, un turaco ţipă la fel de strident ca un papagal:
-Coc! Coc! Coc!
Intre crengile imediat deasupra lor, două nectariniide cu luciri metalice zburătăciră vioi, cu aripi fluturătoare, atârnând în aer, cu ciocul în florile pufoase cărora le sorbeau nectarul. Claudia îşi ridică încet capul ca să se uite la ele cu o intensa plăcere. Deşi era aşa de aproape încât putea sa le vada limbile înguste şi tubulare vârâte adânc în florile galbene, păsărelele o ignorară, de parcă ar fi fost una cu copacul.
Se uita încă la păsări când sesiză o tensiune brusca în ascunzătoare. Tatăl ei se încordase şi-şi încleştase mâna pe puşca. Sentimentul lui de anticipaţie excitata era aproape palpabil. Colonelul se uita prin deschizătură, dar, deşi privi şi ea cu toata atenţia, nu reuşi să vadă ce-1 entuziasmase atât. Cu coada ochiului, îl văzu pe Sean Courtney întinzându-şi mâna între ei, mişcân- du-se cu o încetineală şi grijă infinite, apucându-1 pe tatăl sau de cot ca sâ-1 reţină şi sâ-1 avertizeze.
Apoi auzi şoapta lui Sean, mai înceată decât briza:
VREMEA MORŢII 13
- Aşteaptă! zise el.
Aşa că aşteptară, perfect nemişcaţi, în timp ce minutele se scurgeau încet, mai întâi zece, apoi douăzeci.
- La stânga, rosti Sean într-o intervenţie atât de neaşteptată, încât Claudia tresări la murmurul de-abia auzit.
îşi mută imediat privirea la stânga. Nu văzu nimic, doar iarbă, tufişuri şi umbre. Se uită fix, fără să clipească, până când o usturară ochii şi îi înotarâ în lacrimi; trebui să clipească rapid şi apoi să se uite din nou, iar de data asta văzu ceva mişcân- du-se ca o ceaţă sau un fum, o uşoară alunecare castanie în iarba înaltă arsă de soare.
Dintr-odată, dramatic, un animal păşi în zona fatală de sub leşul duhnitor din smochin.
Fără să vrea, Claudia icni şi apoi i se opri respiraţia în gât. Era cea mai frumoasă fiară pe care o văzuse vreodată, o felină mare, mult mai mare decât îşi închipuise ea, lucioasa, aurie, perfect conturată. îşi răsuci capul şi se uita direct la ea. Claudia văzu că avea gâtul de un crem moale şi lumina soarelui sclipea pe mustăţile lungi şi albe. Urechile îi erau rotunde, cu vârful negru şi stateau ciulite, ascultând. Avea ochii galbeni, implacabili şi strălucitori ca nişte pietre preţioase, pupilele reduse la nişte romburi înguste negre ce vizau direct peretele ascunzătorii.
Claudia nu putea sâ respire. Ramase îngheţata de groaza şi incitare cât timp felina imensa şe uita la ea. Abia când animalul îşi întoarse capul şi-şi ridica iar privirea spre leşul din copac, Claudia reuşi sâ inhaleze iar, lăsandu-şi aerul afară din plămâni într-un oftat uşor şi întretăiat.
„Nu-1 omorî! Te rog,nu-l omorî!“ aproape ţipâ ea. Cu uşurare, văzu câ tatăl ei nu-şi mişcase nici un muşchi şi câ mâna lui Sean era încâ pe cotul lui, reţinându-1.
Abia atunci îşi dădu seama că era o femela, nu avea coamă, era o leoaică, iar Claudia auzise destule conversaţii în jurul focului de tabără ca să ştie că nu se vânau decât leii cu coamă şi câ existau pedepse grele, amenzi uriaşe şi chiar şi condamnări la închisoare pentru uciderea unei femele. Se relaxă uşor şi îşi
14 WILBUR SMITH
permise să simtă pe deplin plăcerea momentului, să savureze frumuseţea uluitoare a fiarei. De-abia ce începuse să se delecteze, că leoaica se uită încă o dată împrejur şi apoi, satisfăcută că era în siguranţă, îşi deschise gura şi scoase un sunet prelung, miorlăitor şi jos, o chemare.
Aproape imediat, puii se iviră în luminiş făcând tumbe. Erau trei, pufoşi ca nişte jucării de pluş, cu pete pe blâniţă. Se împiedicau de propriile lăbuţe, prea mari pentru corpurile lor mărunte, şi după câteva clipe de şovăială, în care mama lor nu-i forţă în nici un fel, se aruncară cu sete într-o hârjoană gălăgioasă, nâpustindu-se unii asupra celorlalţi şi căzând la pământ cu mârâituri feroce de puiandri.
Leoaica îi ignoră şi se ridică pe labele din spate până la hoitul ce atârna din copac. îşi vârî capul în burta deschisă din care fuseseră smulse intestinele şi începu să se hrănească. Sfârcurile negre de pe abdomen ieşeau în afară proeminent, iar blana din jurul lor era năclăită de saliva puilor. Nu-i înţărcase încă şi micuţii nu o luară în seamă cum se hrănea, continuându-şi joaca.
Atunci intră în luminiş o a doua leoaică, urmată de doi pui ceva mai mari. Leoaica aceasta era mult mai întunecată la culoare, aproape albăstrie de-a lungul şirei spinării, iar blana îi era întretăiată de cicatrice vechi, vindecate, moştenirea unei vieţi de vânătoare grea, urme de copite, coame şi gheare. O ureche îi era smulsă pe jumătate şi prin blana tăbăcită i se vedeau coastele. Era bătrână. Cei doi pui mai mărişori care o urmară în luminiş erau probabil ultimii. Anul următor, când puii o vor fi părăsit şi ea avea să fie prea slăbită pentru a ţine pasul cu restul familiei, aveau s-o năpădească hienele, dar acum trăia încâ datorită bagajului de experienţă şi cunoştinţe adunate într-o viaţă.
O lăsase pe tânăra leoaică să meargă prima la momeală pentru că văzuse doi lei ucişi exact într- o asemenea situaţie, sub un leş suculent atârnat într-un copac, şi nu avea încredere. Nu începu să se hrănească, ci se învârti agitată în jurul luminişului, coada zvâcnindu-i încontinuu. Se oprea foarte des şi se
VREMEA MORŢII 15
uita cu mare atenţie peste câmpul deschis până la peretele de iarbă al ascunzătorii din capăt.
Puii ei mai mari se uitară îh sus la hoit, aşezaţi pe labele din spate şi mârâind de foame şi frustrare, căci evident nu puteau ajunge la came. în cele din urmă, cel mai curajos dintre ei se trase puţin înapoi şi apoi făcu un salt din alergare până la momeală. Agăţând-o cu ghearele din faţă, cu picioarele din spate legânându-se libere în aer, încercă să apuce o gură grăbită din came, dar tânăra leoaică se răsuci către el cu ferocitate, mârâind şi lovindu-1 cu forţă peste cap, până căzu pe spate, se ridică cu greu pe picioare şi se trase la o parte înfricoşat
Leoaica mai bătrână nu făcu nici un efort să-şi protejeze puiul. Aceasta era legea grupului: vânătorii adulţi, cei mai valoroşi membri ai familiei, trebuie să se hrănească primii. Abia după ce ei se îndestulau puteau să mănânce şi cei tineri. în vremurile grele, când prada era rară sau când terenul deschis îngreuna vânătoarea, puii puteau chiar să moară de foame, iar femelele adulte nu intrau iar în călduri decât atunci când vânatul era din nou îmbelşugat. In felul acesta era asigurată supravieţuirea familiei.
Puiul pedepsit se furişă înapoi lingă fratele lui de sub hoit şi se luptă cu înverşunare pentru fiecare bucăţică de came pe care leoaica o smulgea din burta bivoliţei¡|oscii»lin greşeală.
La un moment dat, tânăra leoaică se lăsă Să cadă pe cele patru labe, într-o stare evidentă de disconfort, şi Claudia fu oripilată să vadă că tot capul îi era acoperit de viermi albi care se târâseră afară din came în timp ce se hrănea. Leoaica îşi scutură capul, aruncându-i în jur ca pe nişte boabe de orez. Se lovi frenetic cu laba ca să se descotorosească de viermii graşi care încercau să i se târască în pavilioanele îmblănite ale urechilor. Apoi îşi întinse gâtul şi strănută violent, suflând mai mulţi viermi vii afară din nări.
Puii ei considerară asta o invitaţie să se joace ori să se hrănească. Doi dintre ei se năpustiră către capul mamei, încercând să i se agaţe de urechi, în timp ce al treilea i se repezi sub burtă şi se ataşă de un sfârc ca o lipitoare bondoacâ maronie. Leoaica
16 WILBUR SMITH
nu-i bagá în seama şi se ridica încă o dala pe picioarele din spate, continuând sa mănânce. Puiul de la slârc reuşi sa se ţină câteva secunde în plus şi apoi căzu sub labele ei posterioare, iar demnitatea lui fu terfelita în timp ce ea tragea şi smulgea din stârv. Puiul se târî printre picioarele ei amârât, plin de praf şi buimăcit.
Claudia chicoti, neputându-se abţine, şi încerca sâ amuţească sunetul cu amândouă mâinile. Imediat, Sean o înghionti cu forţa în coaste.
Numai leoaica bătrână reacţiona la chicotitul ei. Restul grupului era prea preocupat, dar felina se ghemui la pământ şi-şi turti urechile pe cap, uitându-se fix la deschizătura ascunzătorii. Cu ochii aceia priponiţi asupra ei, Claudia redeveni serioasă şi-şi ţinu răsuflarea.
„Nu mâ poate vedea, îşi spuse ea fără convingere. Sigur nu mâ poate vedea?“ Dar timp de mai multe secunde interminabile, ochii aceia o priviră fix şi pătrunzător.
Apoi, dintr-odată, bătrâna leoaică se ridică de la pământ şi se strecură prin tufişurile dese de sub copacul cu momeala. Se mişca asemenea unui şarpe, cu o alunecare sinuoasă, curgătoare a întregului trup castaniu. Claudia expiră lent aerul din piept şi înghiţi uşurată.
In timp ce restul grupului tropăia, făcea tumbe şi se hrănea sub smochin, soarele alunecă sub nivelul vârfurilor copacilor şi începu scurtul amurg african.
- Dacă e şi un mascul cu ei, acum va apărea, şopti Sean abia auzit.
Noaptea era preferata felinelor, întunericul le făcea curajoase şi feroce. Lumina pălea văzând cu ochii.
Claudia auzi ceva de partea cealaltă a peretelui de iarbă de lângă ea, zgomotul slab şi furiş al unei vietăţi ascunse în iarba înaltă, dar tufişurile erau atât de încărcate de asemenea foşnete, că nici nu-şi întoarse privirea. Apoi auzi un sunet clar şi incon- fundabil. Pasul unei făpturi grele, agil şi furişat, dar foarte aproape; Claudia simţi că i se încrânceneazâ pielea pe ea de frică şi i se ridică pârul pe ceafă. îşi răsuci rapid capul.
Umărul stâng îi era lipit de peretele de ierburi al ascunzătorii, care avea o despicâturâ latâ de doi centimetri şi jumătate pentru vedere. Ochii ei erau exact la nivelul fantei, şi prin ea întrezări o mişcare. Pentru o clipă nu-şi dădu seama ce anume vedea, dar apoi realiză că era o mică suprafaţă de blană netedă roşcată, acoperind întreaga deschidere, la doar câţiva centimetri distanţă. Claudia se holbă îngrozită şi blana roşcată alunecă prin faţa ochilor ei, iar acum auzi şi altceva, o respiraţie de animal, o adulmecare de partea cealaltă a peretelui de iarbă.
Instinctiv, îşi întinse mâna liberă în spate, dar fără să-şi ia privirea de pe fantă. Dintr-odatâ, se simţi prinsă într-o strânsoare puternică şi răcoroasă. Atingerea ce o ofensase într-atât cu doar câteva minute mai înainte îi oferi acum o alinare mai profundă decât ar fi crezut cu putinţă. Nici măcar nu se miră că se întinsese după mâna lui Sean şi nu a tatălui ei.
Se uita fix prin deschizătură; brusc, de partea cealaltă apăru un alt ochi, un ochi imens şi rotund, lucind ca o agată galbenă, un ochi neomenesc, înfiorător, ce nu clipea, arzând-o cu privirea pupilei negre şi moarte din centru, la o palmă de faţa ei.
îi veni să urle, dar nu putea respira. îi veni să sară în picioare, dar picioarele îi înţepeniseră. Vezica plină o apăsa ca o piatră în burtă şi, înainte să se poată controla, simţi că-i scapă câteva picături calde. Asta o scoase din înţepenire, umilinţa fiind mai mare decât teroarea, şi-şi încleştă coapsele şi fesele, agăţată în continuare de mâna lui Sean, scrutând în continuare ochiul acela înspăimântător.
Leoaica pufni zgomotos şi Claudia tresări pe tăcute, dar nu cedă, „N-o să ţip“, îşi spuse ea.
Leoaica adulmecă din nou adăpostul de ierburi şi mirosul de om îi umplu nările, făcând-o să scoată un grohăit exploziv ce părea să cutremure pereţii subţiri. Claudia îşi înăbuşi urletul de groază înainte sâ-i scape. Ochiul galben dispăru apoi din faţa deschizăturii şi pasul labelor imense se auzi încer- cuind ascunzătoarea.
VREMEA MORŢII 17
18 WILBUR SMITH
Claudia îşi răsuci capul pentru a urmări sunetul şi se trezi 1 ochi în ochi cu Sean. Acesta zâmbea. Asta fu ceea ce o şoca 1 după tot ceea ce se întâmplase până atunci, rânjetul ironic de f ] pe buzele lui şi veselia batjocoritoare din ochii lui verzi. Râdea 1 de ea. Teroarea i se domoli, fiind înlocuită de furie.
„Porcul se gândi ea. Porc ordinar şi arogant.“ Ştia că faţa | îi era secătuită de sânge şi că avea ochii măriţi şi întunecaţi de r groază. Se ura pe sine însăşi pentru asta şi îl ura pe el pentru | că fusese martor la acest lucru.
Voia să-şi smucească mâna dintr-a lui, dar auzea leoaica, I frică foarte aproape, friconjurându-i, şi, deşi îl ura, îşi dădu seama I că fără strânsoarea degetelor lui nu avea să fie în stare să se I stăpânească. Aşa că îl ţinu în continuare de mână, dar îşi întoarse 1 capul, urmărind sunetele furişe ale leoaicei, pentru ca Sean să | nu-i mai vadă faţa.
Felina trecu din nou prin faţa deschiderii din perete. Claudia I zări trupul auriu într-o deplasare fugară şi apoi constată că tânăra leoaică şi puii, avertizaţi de mârâitul grohăitor al celei mai vârstnice, dispăruseră cu toţii între ierburile înalte. Zona goala de sub copacul cu momeala era acum pustie.
Lumina dispărea şi ea rapid. în câteva minute avea să se întunece, iar gândul la bestia aceea în întuneric era aproape de , 1 nesuportat. Sean îşi întinse mâna peste umărul ei şi-i apăsă un obiect mic şi tare pe gură. Pentru o clipă, Claudia rezista, însă se relaxâ după aceea şi-l lăsă să i-1 strecoare printre buze. Era 1 o pastilă de gumă de mestecat.
„Omul ăsta e nebun.“ Era complet buimăcită. „Gumă de 1 mestecat într-un moment ca ăsta?“
Apoi, zdrobind între dinţi guma, îşi dădu seama că îi secase saliva şi că interiorul gurii îi era uscat şi pârjolit de parcă ar fi muşcat dintr-o curmală verde. La gustul de mentă, începu iarăşi - să secrete salivă, dar era aşa de mânioasă pe el, că nu simţi nici | o recunoştinţa. Sean ştiuse că i se uscase gura de groază şi Claudia îl urî pentru asta cu înverşunare.
Leoaica mârâi ameninţător din semiîntunericul din spatele ascunzătorii şi Claudia se gândi cu alean la Toyota parcată la un kilometru şi jumătate depărtare. Parcă făcându-se ecoul gândurilor ei, tatăl său întrebă încet:
- Când le-ai zis puşcaşilor să aducă maşina?
- După ce nu mai e destulă lumină pentru tragere, îi răspunse încet Sean. Peste încă vreo cincisprezece sau douăzeci de minute»
Leoaica le auzi vocile şi scoase un nou mârâit ameninţător.
- Nemernică obraznică, zise cu veselie Sean. Sue Morocănoasa.
- Taci odată! şuieră Claudia. O să ne găsească.
- A, ştie unde suntem, răspunse Sean, şi apoi ridică vocea şi strigă: Şterge-o de-aici, dobitoacă bătrână şi proastă ce eşti, du-te la puii tăi!
Claudia îşi smuci mâna dintr-a lui.
- Naiba să te ia! O să ne omori pe toţi.
Vocea omenească răsunătoare o alarmase însă pe leoaică şi câteva minute fu linişte dincolo de perete. Sean luă puşca urâta şi scurtă, cu două ţevi, rezemată lângă el şi şi-o puse în poală. Deschise închizătorul armei Nitro Express, de .577, şi scoase din camere cartuşele groase de alamă, înlocuindu-le cu altele douâ din buzunarul special de pe pieptul jachetei. Schimbarea aceasta a cartuşelor era micul său ritual superstiţios, pe care o fâcea întotdeauna la începutul unei vânători.
- Acum, asculta la mine, Capo, îi zise el lui Riccardo. Dacă o omorâm pe târfa aia bătrână fără un motiv bun, departamentul de vânătoare îmi retrage permisul. Un „motiv bun“ e atunci când deja a ros de tot braţul cuiva, nu înainte. M-auzi?
- Te-aud, încuviinţă Riccardo.
- Foarte bine, să nu tragi până nu-ţi zic eu, sau, fir-ar să
Ifie, te împuşc eu pe tine.
în lumina slabă, cei doi îşi rânjiră unul altuia, iar Claudia îşi dădu seama uluită că cei doi se distrau de minune. Nebunii ăştia nemernici efectiv se simţeau bine.
VREMEA MORŢII 19
20 WILBUR SMITH
- Când o să ajungă Job cu camioneta o să fíe beznă deja, şi nu poate aduce maşina până sus la ascunzătoare. O să trebuiască să coborâm noi până la albia râului. Tu mergi primul, Capo, şi apoi Claudia între noi. Staţi aproape şi, orice-ar fi, nu fugiţi! Pentru numele lui Dumnezeu, nu cumva s-o luaţi la fugă!
Apoi auziră din nou leoaica păşind încet în jurul lor. Mai mârâi o dată şi aproape imediat i se răspunse din celălalt capăt al ascunzătorii. Se apropiase acum şi tânăra felină.
- Toată gaşca e aici, comentă Sean.
Sunetul vocilor şi mârâiturile bătrânei leoaice chemaseră şi restul leilor, iar vânătorii deveniseră acum vânatul. Erau prinşi în capcană în ascunzătoare. întunericul era aproape complet. Soarele nu mai era decât © lucire roşie mată, ca de furnal, pe orizontul de vest.
- Unde e maşina? şopti Claudia.
- Vine, zise Sean. Apoi, cu vocea schimbată: Jos! rosti el aspru. Jos!
Deşi nu auzise nimic, Claudia se lăsă jos din scaunul de pânză şi se ghemui Ia pământ
Leoaica se furişase din nou până la peretele din faţă, aproape fără zgomot, şi acum se azvârli asupra lui, râgând cu furie în timp ce sfârteca structura şubredă cu ghearele din faţă. Cu oroare, Claudia fşi dădu seama ca se năpustise chiar asupra ei.
- Ţineţi-vâ capul jos! strigă Sean grăbit şi ridică puşca exact când peretele era sfâşiat.
Trase cu o răbufnire stupefiantă de sunet, în timp ce explozia de la gura ţevii duble mătură ascunzătoarea şi o iluminâ cu o flacără strălucitoare ca un bec electric.
„A omorât bestia.“ în ciuda urii ei pentru acest sport sângeros, Claudia simţi o uşurare vinovată, dar de scurtă durată, împuşcătura nu făcuse decât s-o sperie pe leoaică şi s-o alunge pe moment. Claudia o auzi galopând printre ierburi cu un mârâit feroce.
- Ai ratat, acuză ea cu vocea întretăiată, simţind în nări mirosul înecâcios al prafului de puşcă ars.



        Daca cineva doreste cartea sa lase o adresa de contact la comentarii si i-o trimit.  Sau poate alta carte pe care o am.

INCEPUTURI

Pe 24 august 1947, Steaua Bucureºti juca primul meci din istoria clubului!
Steaua Bucureºti a debutat în prima ligã a fotbalului românesc, pe 24 august 1947 pe stadionul Venus, de la ora 16.10 atunci cînd A.S.C.A a jucat împotriva celor de la Dermata. Echipa de start: soldat Lãzãreanu, în poartã, apoi soldat Panait, soldat Cernea, fruntaº Jivan, soldat Taborsky (Tabolschi), fruntaº Mark, soldat Naciu, fruntaº Tâlmaciu, soldat Kotty Bernhardt, caporal Fl. Marinescu ºi cãpitan Gicã Popescu I, conducãtorul echipei; antrenor: Coloman “Cibi” Braun._

6. Jack Kerouac a scris faimoasa sa lucrare "Pe drum", sub influența unui cocktail de substanțe care afectează creierul, printre care alcool, marijuana, benzedrine si amfetamina. 7. Autorul romanului Robinson Crusoe si-a schimbat în 1703 numele din Foe în Defoe. În 1896 J.M. Coetzee a scris un roman intitulat "Foe" în care continua acțiunea din Robinson Crusoe. 8.Autorul trilogiei Stăpânul inelelor, J. R. R. Tolkien, era un sofer foarte nepriceput si sforăia într-atât de tare încât era nevoit să înnopteze în baie pentru a nu o deranja pe soție si, de asemenea, era un francofob înversunat, ura francezii începând de la Wilhelm Cuceritorul. 10. Biblia (în varianta King James) conține 810.697 de cuvinte. 

1.Alexandre Dumas a deschis, în Paris, primul local în care se găteau frigărui. I-a venit aceasta idee după ce-a călătorit prin Caucaz. 
2. Alexandru Odobescu s-a sinucis dupa ce s-a îndrăgostit de o femeie cu treizeci de ani mai tânără decât el. 
3. Alfabetul cambodgian are 74 de litere.
 4. Aproape două milioane de oameni au luat parte la ceremonia de înmormântare a lui Victor Hugo, în 1885. 
5. Arthur Conan Doyle, autorul celebrelor povestiri cu Sherlock Holmes, era de profesie oftalmolog. S-a apucat de scris pentru că nu-i ajungeau banii. 

Vasili Grossman   VIATA SI DESTIN

PARTEA ÎNTÎI
1
Pãmîntul era învãluit în ceatã. Licãrele de luminã ale farurilor de masini se rãsfrîngcau pe cablurile de înaltã tensiune ce se întindeau în lungul soselei Cu toate cã nu ploua, în zori pãmîntul devenise jilav, încît atunci cînd se aprindea vreun semafor indicînd trecerea interzisã, pe asfaltul umed apãrea o patã rosieticã difuzã. Rãsuflarea lagãrului se simtea de la multi kilometri - spre el duceau, îndcsindu-sc mereu, cabluri, sosele, linii de calc feratã. Era un spatiu saturat de linii drepte, un spatiu al dreptunghiurilor si al paralelogramelor ce despicau pãmîntul, cerul tomnatic, ceata.
Sirene depãrtate începurã a urla prelung si stins.
Soseaua înainta chiar pe lîngã calea feratã si coloana de camioane încãrcate cu saci de hîrtie umpluti cu ciment rulã o vreme aproape cu aceeasi vitezã cu care alerga o nesfîrsitã garniturã de tren, alcãtuitã din vagoane de marfã. Soferii în mantale militare nu-si întorceau privirile spre vagoanele ce goneau pe-alãturi, spre petele acelea palide ale chipurilor omelet ce se distingeau la ferestruici
Deodatã se ivi din ceatã împrejmuirea lagãrului - siruri de sîrmã întinse între stîlpi de beton armat Barãcile se rînduiau de-o parte si de alta, formînd strãzi largi, drepte. în uniformitatea lor monotonã îsi gãsea expresia cruzimea imensului lagãr.
într-un milion de izbe din satele rusesti nu existã si nici nu pot exista douã absolut identice. Tot ce e viu este irepetabiL Identitatea perfectã a doi oameni, a douã tufe de mãces este de neconceput Viata se stinge acolo unde violenta cautã sã-i suprime originalitatea, particularitãtile.
Ochii atenti si nepãsãtori ai cãruntului mecanic de locomotivã urmãreau cum se succed mici stîlpi de beton, piloni înalti cu proiectoare rotative, foisoare betonate, în vîrful cãrora, în cabine de sticlã, se zãrea cîte un paznic lîngã mitraliera tutelatã. Mecanicul îi fãcu semn din ochi ajutorului sãu si locomotiva lansã un semnal de avertizare. Se succedarã o cabinã luminatã electric, un sir de masini oprit la bariera vãrgatã, coborîtã, apoi ochiul rosu, ca de monstru, al unui semafor.
Din depãrtare rãzbãturã semnalele unei garnituri cc venea în întîmpinare. Mecanicul se adresã ajutorului:
— Vine Zucker, îl recunosc dupã glasul lui nãbãdãios. A descãrcat si acum goneste spre Munchen cu vagoanele goale.
Huruind zgomotos, garnitura cea goalã se întîlni cu esalonul ce-si urma drumul spre lagãr, aerul spintecat începu sã pîrîie. golurile cenusii dintre
 7
vagoane prinserã a clipi grãbii, apoi deodatã, din frînturilc sfîsiate, spatiul si lumina matinalã de toamnã sc contopirã într-o ptnzã continuã gonind uniform.
Ajutorul de mecanic scoase o oglinjoarã de buzunar si îsi privi obrazul mînjit. Printr-un gest al mîinii. mecanicul îi ceru oglinjoara.
Ajutorul spuse cu glas emotionat:
- Ah, Genosse1 Apfel. dacã n-ar fi aceastã dezinfectie a vagoanelor, sã stiti cã am putea sã ajungem înapoi cãtre prînz, si nu tocmai mîine la patru dimineata, secãtuiti de puteri. Ce, parcã dezinfectia nu s-ar putea face la noi, la nodul feroviar?
Vesnica vorbãrie despre dezinfectie îl plictisise pe bãtrîn.
- la dã tu mai bine un semnal prelung, zise el, cã uite, sîntem trecuti nu pe lina de rezervã, ci de-a dreptul ia rampa principalã dc descãrcare.
 2
Ajuns într-un lagãr german, Mihail Sidorovici Mostovskoi a fost nevoit, pentru prima oarã dupã cel de-al doilea Congres al Comintemului, sã-si foloseascã intens cunostintele din domeniul limbilor strãine. Pînã la rãzboi, locuind în Leningrad, n-a prea avut prilejul sã stea de vorbã cu strãini Acum si-a amintit de anii emigratiei sale la Londra si în Elvetia; acolo, în comunitatea revolutionarilor, se vorbea, se discuta, sc cînta în multe limbi europene.
Vecinul lui de prici, preotul italian Gardi, îi spusese cã în lagãrul acesta sc aflã oameni din cincizeci si sase de nationalitãti.
Destinul, culoarea fetei, îmbrãcãmintea, tîrsîitul pasilor, supa comunã de napi si din surogat de sago2, cãruia prizonierii rusi îi spuneau „ochi de peste4
Toate acestea erau la fel pentru zecile de mii de vietuitori din barãcile lagãrului.
Pentru cei din conducere, oamenii din lagãr se deosebeau prin numere si prin culoarea peticului de tesãturã cusut pe hainã: rosu pentru politici, negru pentru sabotori, verde pentru hoti si ucigasi
Oamenii. în diversitatea lor ca limbã, chiar dacã nu se întelegeau unul cu altul, se simteau legati printr-un destin comun. Experti în fizicã molecularã si în manuscrise antice zãceau pe priciuri alãturi de tãrani italieni si ciobani croati care nu stiau nici mãcar sã se iscãleascã. Cel care cîndva comanda bucãtarului micul sãu dejun si o nelinistea pe menajerã cu slaba lui poftã de mîncarc, la fel ca si cel care mîncase toatã viata doar peste sãrat pãseau acum alãturi, mergînd la muncã, bocãnind cu tãlpile de lemn ale încãltãrilor si se


                                    8

uitau cu alean dacã nu vin cumva Kosttrãger-ii - cãrãusii hudanelor cu fierturã - kostrighicum le spuneau locuitorii rusi ai barãcilor.
în destinul oamenilor din lagãr asemãnarea lua nastere din deosebire: Chiar dacã viziunea trecutului era legatã de o grãdinitã aflatã la marginea unui prãfuit drum italian, de vuietul posac al Mãrii Nordului, sau de abajurul portocaliu de carton, dintr-o casã destinatã corpului de comandã, situat undeva la marginea Bobraiskului - pentru toti detinutii, pînã la unul. trecutul fusese minunat
Si cu cît viata dinainte de lagãr a unui om fusese mai grea, cu atît mai avan mintea
Minciuna aceasta nu urmãrea scopuri practice, ca avea menirea de a proslãvi libertatea: e cu neputintã sã fie nefericit un om în afara lagãrului... tnainte de rãzboi acest lagãr se numea lagãr pentru criminali politici Apãruse un nou tip de detinuti politici, creat de cãtre national-socialism - criminali care n-au sãvîrsit crime.
Multi detinuti ajunseserã în lagãr pentru cã în convorbirile lor cu prietenii exprimaserã observatii critice la adresa regimului hitlerist, sau din pricina unei anecdote cu continut politic. Ei nu rãspîndiscrã manifeste, nu fãcuserã parte din partide clandestine. Erau învinuiti cã ar fi fost. chipurile, capabili sã facã toate acestea
Internarea prizonierilor militari pe timp de rãzboi într-un lagãr de concentrare pentru detinuti politici constituia de asemenea o inovatie a fascismului Aici se aflau piloti englezi si americani, doboriti deasupra teritoriului Germaniei, si comandanti, comisari ai Armatei Rosii, care prezentau interes pentru gestapo. Li se cerea sã colaboreze, sã dea informatii, consultatii. semnãturi sub declaratii de tot felul
în lagãr se aflau sabotori, adicã oameni care absentaserã nemotivat de la serviciu, care încercaserã cu de la sine putere sã pãrãseascã munca din uzinele militare si de pe santiere. Internarea în lagãrele de concentrare a unor muncitori pentru cã nu munceau bine era si ca o inventie a nutional-so- cialismului.
în lagãr se aflau oameni cu petice liliachii prinse pe haine: emigranti nemti, care plecaserã din Germania fascistã. Si în aceastã mãsurã rezida o inovatie a fascismului - cel care pãrãsea Germania oricît de loial s-ar fi comportat peste granitã, devenea dusman politic
Oamenii cu petice verzi pe haine - hotii si spãrgãtorii - constituiau în lagãrul politic o categoric privilegiatã: comenduirea se bizuia pe ci în supravegherea detinutilor politici.
Inventivitatea national-socialismuiui îsi gãsea expresia si în aceasta autoritate a detinutului de drept comun asupra detinutului politic.
In lagãr se aflau oameni cu destine atît de particulare. încît nu s-a putut inventa o culoare anume pentru peticul respectiv, care sã le corespundã Dar si hindusului, îmblînzitor de serpi, persanului sosit din Teheran spre a studia pictura germanã, chinezului, student la facultatea de fizicã, national-

 9

socialismul le pregãtise un loc pe priciuri, o gamelã de balanda1 si douãsprezece ore de muncã la sãpat santuri.
Zi si noapte continua circulatia trenurilor spre lagãrele mortii, spre lagãrele de concentrare. Vãzduhul vibra de pãcãnitul rotilor, dc rãgetul locomotivelor, de zgomotul iscat dc cizmele sutelor de mii de captivi ce se duceau la muncã purtînd cusute pe haine numere albastre din cîte cinci cifre. Lagãrele deveniserã adevãrate orase ale Noii Europe. Ele cresteau si se extindeau cu sistematizarea lor. cu propriile lor stradele si piete, spitale, talciocuri, crematorii si stadioane.
Cit dc naive si chiar blajin-patriarhale pãreau vechile închisori oplosite pe la periferiile oraselor, în comparatie cu aceste orase-lagãr, în comparatie cu înnebunitoarea vîlvãtaie întunecat-sîngeric ce sc zãrea deasupra cuptoarelor de crematiune.
Se crea impresia cã pentru dirijarea enormei multimi de oameni supusi represiunii sînt necesare armate uriase, numãrînd si ele milioane de supraveghetori, de gardieni Dar nu era asa Oamenii în uniforme SS nu se iveau cu sãptãmînile înlãuntral barãcilor! Detinutii îsi asumaserã ei însisi paza politieneascã în oraselc-lagãr. Detinutii însisi se îngrijeau de ordinea interioarã din barãci, urmãreau ca în cazanele lor sã ajungã numai cartofii putrezi si degerati, iar cei mari. buni, sã fie sortati în vederea trimiterii lor la bazele de aprovizionare ale armatei
Detinutii erau medici, bacteriologi la spitalele si laboratoarele penitenciare, mãturãtori ce curãtau trotuarele penitenciare, ei erau inginerii care asigurau lumina penitenciarã si cãldura penitenciarã, piesele pentru masinile penitenciare.
Sãlbatica si activa politie a lagãrului - Kapo, avînd pe mînecile stîngi o brasardã latã, galbenã, Lagerãlteri, Blockãlteri, Stubenâlteri - tinea sub controlul ei întreaga viatã a lagãrului, pe verticalã, de la problemele generale pînã la evenimentele particulare ce se petreceau noaptea pe priciuri Detinutii aveau acces la problemele confidentiale specifice acestei rînduieli de stat penitenciar - pînã si la alcãtuirea listelor de selectie, la prelucrarea celor aflati sub anchetã în Dunkelkammere (un fel de penare din beton). Se crea impresia cã dac-ar fi fost sã disparã conducerea, detinutii ar fi mentinut curentul de înaltã tensiune în sîrme, pentru ca sã nu se împrãstie care încotro, ci sã munceascã.
Acesti Kapo si Blockãlteri îl slujeau pe comandant, dar erau în stare sã suspine, ba chiar sã si plîngã dupã cei pe care ci însisi îi destinau cuptoarelor de crematiune..; Totusi dedublarea asta nu mergea pînã la capãt, de vreme ce nu-si ueceau propriile nume în listele de selectie. Deosebit de lugubru i sc pãrea lui Mihail Sidorovici faptul cã national-socialismul nu sosea în lagãr arborind monoclul cu acea înfumurare actoriceascã strãinã oamenilor din

 10

popor. National-socialismul vietuia In lagãre ca la el acasã, nu era dcloc rupt de oamenii simpli, glumea în chip popular si stîrnea rîsete cu glumele lui. era plebeu si se comporta fãrã fasoane, cunoscînd la perfectie si limbajul, si simtirea, si felul dc a gîndi ale celor pe care îi privase de libertate.
3
Mihail Sidorovici Mostovskoi, Agrippina Petrovna, menajera lui, medicul militar Sofia Levinton si soferul Semionov, dupã ce fuseserã capturati de nemti într-o noapte de august la marginea Stalingradului, au fost dusi la statul-major al unei divizii de infanterie.
Agrippina Petrovna n-a fost retinutã dupã interogatoriu. La ordinul reprezentantului jandarmeriei de campanie, translatorul a înzestrat-o cu o pîine dc mazãre si douã bancnote rosii de cîte treizeci de ruble. Semionov a fost inclus într-o coloanã de prizonieri care se îndreptau tocmai atunci spre un punct de adunare din zona cãtunului Verteac. Numai Mostovskoi si Sofia Osipovna Levinton au fost transportati la statul-major al grupãrii de armate.
Acolo Mostovskoi a vãzut-o pentru ultima oarã pe Sofia Osipovna: stãtea în mijlocul unei curti prãfuite, fãrã bonetã, cu însemnele gradului smulse, iar expresia sumbrã, furioasã a ochilor si a chipului ei i-a stîmit admiratia Dupã cel de-al treilea interogatoriu. Mostovskoi a fost dus pe jos la o statie de cale feratã unde se încãrca o garniturã cu cereale. Zece vagoane fuseserã repartizate pentru fetele si bãietii trimisi la muncã în Germania - Mostovskoi a auzit tipete de femei la plecarea trenului El a fost închis într-un mic compartiment de serviciu al unui vagon de clasa a doua Soldatul care-I escorta nu se purta grosolan, îndatã însã ce îi adresa o întrebare, pe chipul lui apãrea o expresie de surdomut, desi în acelasi timp se simtea cã cm pe de-a-ntregul preocupat numai de prizonier, la fel cum un experimentat lucrãtor de la grãdina zoologicã urmãreste în tãcere, cu permanentã încordare,
o cuscã în care se foieste, se miscã o fiarã sãlbaticã ce efectueazã o cãlãtorie pe calea feratã. In timp ce trenul trecea prin teritoriul guvernatoratului general al Poloniei, în compartiment a apãrut un nou pasager: un episcop polonez, cãrunt, înalt, chipes, cu niste ochi tragici si buze tineresti, plinute. A început îndatã sã-i povesteascã lui Mostovskoi despre represiunea pusã Ia cale de Hitler împotriva clerului polonez. Vorbea ruseste cu accent pronuntat, dar dupã ce Mihail Sidorovici a luat în rãspãr catolicismul si pe papa, a încetat sã mai vorbeascã, iar la întrebãri rãspundea scurt si numai în limba polonã. Dupã cîteva ore a fost coborît la Poznan.
în lagãr Mostovskoi a fost adus farã a trece prin Berlin... Se pãrea cã s-au scurs ani întregi în Block-ul unde erau internati detinutii care prezentau un interes deosebit pentru gestapo. în Block-ul acesta special viata arãta mai

 11

îndestulatã dccît într-un lagãr de muncã, dar asta era viata usoarã a unor animalc-martirc. de laborator. Se întîmpla ca detinutul de serviciu sã cheme un om la usã: venea un prieten ca sã-i propunã acestuia un schimb avantajos
-nitel tutun contra unei ratii de pîine - si omul nostru, hlizindu-se de satisfactie, se întorcea la priciul sãu. Dar se întîmpla ca un altul sã fie chemat exact în acelasi mod, iar el, întrerupîndu-si conversatia, pleca spre usã, numai cã de astã data interlocutorul lui n-avea sã mai apuce a sfîrsi spusele începute. Iar în ziua urmãtoare un Kapo se apropia de prici, îi poruncea detinutului de scrviciu sã adune zdrentele de acolo si careva dintre prizonieri îl întreba slugarnic pe Stuberãlter-ul Keise dacã n-ar putea sã ocupe el locul rãmas liber. Devenise ceva obisnuit amalgamul abracadabrant al discutiilor despre selectie, despre crematiunea cadavrelor si despre echipele de fotbal din lagãr: cea mai bunã era a sãpãtorilor - Moorsoldaten1 - infirmeria era puternicã, bucãtãria avea un atac nãbãdãios, echipa polonezã „Pratzefîks“ avea o apãrare slabã. Obisnuite deveniserã si zecile, sutele de zvonuri despre o armã nouã a nemtilor, despre dihonia dintre liderii national-socialisti. Zvonurile acestea erau întotdeauna optimiste si false - opiumul multimilor din lagãr.
4
înspre dimineatã ninsese, iar zãpada asternutã se mentinuse pînã la amiazã. Rusii se simtirã cuprinsi de bucurie, dar si de tristete. Rusia le trimisese o rãsuflare, le întinsese sub bietele picioare trudite o nãframã maternã, albise acoperisurile barãcilor, încît de departe acestea pãreau domestice, rurale
Numai cã sclipãtul de o clipã al bucuriei se amestecã pe datã cu tristetea, îneclndu-se în ea.
Intr-o zi, un soldat spaniol. Andrea, care era de planton, s-a apropiat de Mostovskoi si i-a spus într-o francezã scãlîmbã cã un prieten al sãu, furier, vãzuse o hîitie referitoare Ia un bãtrîn rus, dar furierul n-a izbutit sã o citeascã pînã la capãt, cãci seful cancelariei o luase cu eL
„Iatã si deznodãmîntul vietii mele în acest petic de hîrtie“, a gîndit atunci Mostovskoi si s-a bucurat cã nu s-a pierdut cu firea.
— Dar nu-i nimic, spuse Andrea în soaptã, încã se mai poate afla.
— De la comandantul lagãrului? întrebã Gardi si ochii sãi enormi, negri licãrirã în penumbrã. Sau chiar de la Liss, reprezentantul Directiei Generale a Sigurantei?
Pc Mostovskoi îl uimea deosebirea dintre Gardi, cel din timpul zilei, si cel dio timpul noptii Ziua preotul vorbea despre supã, despre nou-veniti, cãdea la învoialã cu vecinii în ce priveste schimbul de ratii, îsi aducea aminte de picantele mîncãruri italienesti, din belsug usturoiate.

 12

Prizonierii de rãzboi rusi cunosteau zicala lui preferatã: tutti caputti si, întîlnindu-1 pe platoul lagãrului, îi strigau încã de departe: „Taicã Padre. tutti caputti îi zîmbeau, ca si cînd aceste cuvinte erau de încurajare. îi spuneau taicã Padre, socotind cã padre este numele lui.
Odatã, seara tîrziu, comandantii si comisarii sovietici care erau tinuti în Block-ul special au început sã-l ia peste picior pe Gardi, întrebîndu-1 dacã a respectat cu adevãrat legãmîntul celibatului
Gardi asculta, fãrã sã zîmbeascã, o întreagã colectie alcãtuitã din frînturi de expresii frantuzesti, nemtesti si rusesti.
Apoi a vorbit el, si Mostovskoi i-a tradus cuvintele. Se stie cã revolutionarii rusi au mers în exil si unii chiar au urcat pe esafod în numele ideii lor. Atunci de ce interlocutorii sãi se îndoiesc de faptul cã, în numele unei idei religioase, un om poate renunta la contactul cu femeia? Doar asa ceva nici nu se poate compara cu sacrificiul vietii.
— Ce stii dumneata? rosti comisarul de brigadã Osipov.
în timpul noptii însã, cînd toti captivii dormeau, Gardi devenea cu totul altuL Stãtea pe prici în genunchi si se ruga Se pãrea cã în ochii sãi extaziati, în negrul catifelat al pupilelor reliefate se poate cufunda întreaga suferintã a orasului penitenciar. Vinele i se încordau pe gîtul brun, ca si cînd ar fi muncit, chipul prelung, apatic, dobîndea o expresie de mîhnitã, pioasã osîrdie. Se ruga îndelung, iar Mostovskoi atipea toropit de soapta febrilã, abia auzitã a italianului. Se trezea de obicei dupã vreo orã si jumãtate, douã de somn, cînd Gardi dormea deja. însã dormea într-un chip agitat, furtunos, reunind parcã în somn ambele ipostaze ale fiintei sale, cea din timpul zilei si cca din timpul noptii: sforãia, plescãia cu poftã din buze, scrîsnea din dinti, slobozea cu zgomot tunãtor gazele abdominale si deodatã rostea prelung minunatele cuvinte ale unei rugãciuni în care se pomenea despre marea îndurare a lui Dumnezeu si a Maicii Domnului
Niciodatã nu-I mustrase pe bãtrînul comunist rus pentru necredinta lui în Dumnezeu, în schimb îl întreba ades despre Rusia Sovieticã.
în timp ce-I asculta pe Mostovskoi, italianul dãdea din cap. aprobînd parcã istorisirile despre biserici si mãnãstiri închise, despre imensele domenii agricole ale Sinodului, confiscate de statul sovietic
Ochii lui negri îl priveau cu tristele pe bãtrînul comunist, iar Mihail Sidorovici îl întreba rãstit:
— Vous me comprenez?*
Gardi zîmbea în felul sãu dintotdeauna, de om obisnuit, la fel ca atunci cînd vorbea despre o tocanã si despre un sos de rosii
— Je comprends tout ce que vous dites, je ne comprends pas seulement, pourquoi vous dites cela?

t Mã întelegi? (fir.)
? înteleg lot ceea ce spuneti, numai cã nu înteleg de ce spuneti asta (fr.).

 13

Prizonierii de razboi rusi din block-ui special nu erau scutiti de munci, asa ca Mostovskoi sc vedea si discuta cu ei doar la ore tîrzii dc searã si de noapte: singurii cârc nu mergeau la muncã erau generalul Gudz si comisarul de brigadã Osipov.
Interlocutor frecvent al lui Mostovskoi era un om mai ciudat, dc vîrstã nedefinitã - Ikonnikov-Morj. Acesta dormea în locul cel mai rãu din toata banca: lîngâ usa de intrare, unde era mereu în bãtaia curentului si unde într-o vreme îsi avusese Jocul un enorm vas metalic cu toarte si cu capac tunãtor - tineta
Detinutii rusi îl porecliserã pe Ikonnikov „bãtrînul parasutist"1. considcrîndu-1 cam smintit si tratîndu-1 cu o milã plinã de scîrbã. Poseda o nemaipomenitã rezistentã, spccificã doar nebunilor si idiotilor. Nu rãcea niciodatã, cu toate cS la culcare nu-si scotea hainele pãtrunse dc ploile tomnatice. Sc pãrea cã. într-adevãr, numai un nebun poate vorbi cu un glas atît de rãsunãtor si de limpede.
Iatã cum a fãcut el cunostintã cu Mostovskoi. S-a apropiat odatã de acesta, privindu-1 îndelung, în tãcere, drept în fatã.
— Ce vesti bune aduce tovarãsul? a întrebat Mihail Sidorovici si a zîmbit cînd Ikonnikov i-a rãspuns cu glas cîntat:
— Vesti bune? Dar ce este binele?
Aceste cuvinte l-au dus brusc pe Mihail Sidorovici cu gîndul la anii copilãriei, cînd fratele lui mai mare, sosit de la seminar, înjgheba discutii cu tatãl sãu pe teme teologice.
— Asta-i o problemã strãveche, cu barbã, a spus Mostovskoi. Cu ca si-au bãtut capul încã budistii si primii crestini Pînã si marxistii au trudit destul dc mult la dezlegarea el
— Si au reusit? a întrebat Ikonnikov cu o intonatie care l-a fãcut pe Mostovskoi sã rîdã.
— Pãi iatã cã Armata Rosie tocmai o rezolvã, a zis el. Numai cã în tonul dumneavoastrã, iertati-mã, se simte un fel de miruire, ceva de naturã fie popeascã, fie tolstoianã.
— Altfel nici nu se poate, a spus Ikonnikov, cãci eu am fost tolstoist
— Asa, care va sã zicã. Ciudatul om i-a stîroit interesul
— Vedeti dumneavoastrã, a zis Ikonnikov, cu sînt convins cã persecutiile la care s-au dedat bolsevicii dupã revolutie împotriva bisericii au fost folositoare pentru ideca crestinã, cãci în ajunul revolutiei biserica ajunsese într-o stare jalnicã.
Mihail Sidorovici a rostit cu bunãvointã:
— Dar vãd cã santeti de-a dreptul dialectician. Uite cã si mie mi-a fost dai sã vid o minune evanghelicã la anii bãtrînetii.

' Joc dc cuvinte: parafa - tinetã (rus.).

 14

Ba deloc, a ripostat Ikonnikov, încruntîndu-sc. Doar pentru dumneavoastrã scopul justificã mijloacele, iar mijloacele vã sant necrutãtoare. în mine nu vedeti o minune, cãci nu sînt dialectician.
— Atunci, a zis Mostovskoi iritîndu-se brusc, cu ce vã pot fi totusi de folos?
Adoptînd poza unui militar ce a luat pozitia de „drepti, Ikonnikov a spus:
— Sã nu rîdeti de mine! glasul lui îndurerat avea intonatii tragice. Nu pentru a mã tine de glume am venit la dumneavoastrã. Anul trccut, la cincisprezece septembrie, am vãzut executia a douãzeci de mii de evrei - femei, copii si bãtrîni. în ziua aceea am înteles cã Dumnezeu nu putea sã admitã asa ceva si pentru mine a fost evident cã el nu existã. în bezna de astãzi vãd forta dumneavoastrã, ea se luptã împotriva unui rãu înfricosãtor...
— Ei bine, a zis Mihail Sidorovici, sã stãm de vorbã.
Ikonnikov muncea la sãpãturi, într-o parte mlãstinoasã a pãmînturilor anexate lagãrului, unde se instala un sistem de conducte enorme de beton pentru abaterea unui rîu si a unor pîraie murdare care transformau în mlastinã depresiunea respectivã. Cei care munceau în acest sector erau numiti „Moorsoldaten“ si aici ajungeau de obicei oamenii care aveau parte de antipatia celor din conducere.
Mîinilc lui Ikonnikov erau mici, cu degete subtiri, cu unghii ca de copil. Se întorcea de la muncã mînjit de noroi, ud, se apropia de priciul Iui Mostovskoi si întreba:
— îmi permiteti sã sed putin lîngã dumneavoastrã?
Se aseza si zîmbea, farã a se uita la interlocutor, îsi trecea mîna peste frunte. Avea o frunte uimitoare într-un anume fel - nu prea mare, bombatã, luminoasã, atît de luminoasã, încat pãrea sã existe separat de urechile murdare, de gîtul cafeniu-întunecat si de mîinile cu unghiile rupte.
Pentru prizonierii de rãzboi sovietici, oameni cu biografii simple, el pãrea un om obscur si ignorant
Strãmosii lui Ikonnikov fuseserã încã din vremurile lui Petru cel Mare preoti din neam în neam. Numai ultima generatie a Ikonnikovilor a luat-o pe alt drum - toti fratii lui au primit educatie mireanã.
El a studiat la Institutul Tehnologic din Pctersburg, dar l-a pasionat tolstoismul, a pãrãsit institutul în ultimul an si a plecat în nordul guberniei Perm ca învãtãtor. A trãit la tarã cam opt ani. iar apoi s-a mutat în sud, la Odessa, unde s-a angajat ca lãcãtus la sala masinilor unui cargou, a ajuns prin India, prin Japonia, ba chiar a locuit o vreme în Sidney. Dupã revolutie s-a întors în Rusia, a intrat într-o comunã agricolã tãrãneascã. Fusese visul lui de demult, crezuse cã munca agricolã comunistã va aduce împãrãtia Domnului pe pãmînt
în timpul colectivizãrii totale a vãzut însã trenuri întesate cu familiile deschiaburitilor. A vãzut cum cãdeau în zãpadã oameni secãtuiti si nu se mai ridicau. A vãzut sate „închise”, pustiite, cu usile si ferestrele bãtute în

 15

scinduri. A vãzut o tãrancã atestatã, o femeie trentãroasã, cu gîtul vlnos, cu miiniie negre muncite. Ia care pînã si soldatii din escortã se uitau îngroziti: înnebunitã dc foame, îsi mîncase cei doi copii.
In vremca aceea, fãrã a pãrãsi comuna, a început sã propovãduiascã Evanghelia, sã-l roage pe Dumnezeu pentru mîntuirea cclor ce sc prãpãdeau Treaba s-a sfirsit cu întemnitarea Iui, dar curînd s-a constatat cã nãpastele anilor treizeci nu i-a tulburat mintea. Dupã un an dc tratament fortat în spitalul de psihiatrie al unei închisori, a iesit în libertate si s-a stabilit în Bielorusia, la un frate mai mare, profesor de biologie, angajîndu-se cu ajutorul acestuia la o bibliotecã tehnicã Insã evenimentele sumbre exercitau asupra lui o extrem de puternicã impresie
Cînd a început rãzboiul si nemtii au cotropit Bielorusia, Ikonnikov a vãzut suferintele prizonierilor dc rãzboi, executiile evreilor de prin orasele si micile asezãri ale BielorusieL A ajuns din nou într-un fel de stare istericã si a început sã-i implore pe cunoscuti si necunoscuti sã-i ascundã pe evrei, el însusi înccrcînd sã salveze copii si femei evreice. Curînd însã a fost denuntat si. scãpînd prin cine stie ce minune dc streang, a nimerit în lagãr.
in capul zdrentãrosului si murdarului „parasutist" domnea haosul; sustinea niste categorii bizare si comice ale unei morale aflatã deasupra claselor.
— Acolo unde este samavolnicie, îi explica el lui Mostovskoi, domneste durerea si curge sînge. Am vãzut marile suferinte ale tãrãnimii, în timp ce colectivizarea se fãcea în numele binelui Eu nu cred în bine, cred în bunãtate.
— Atunci, urmîndu-vã sfatul, o sã ne îngrozim cã în numele binelui Hitler si Himmler vor fi spînzuratL în acest caz, îngroziti-vã fãrã mine, i-a rãspuns Mihail Sidorovici
— Intrebati-1 pe Hitler, a spus Ikonnikov, iar ei vã va lãmuri cã si acest lagãr existã în numele binelui
Lui Mostovskoi i se pãrea cã în timpul discutiei cu Ikonnikov mecanismul logicii sale devenea asemãnãtor cu eforturile absurde ale unui cutit angajat în luptã cu o meduzã.
— Lumea nu s-a ridicat mai presus de adevãrul rostit de un crestin sirian cârc a trãit în secolul al saselea, o tinea pc-a lui Ikonnikov, „osîndcste pãcatul si iartã-1 pe pãcãtos**.
In baracã se mai afla un bãtrin rus, Cernetov. Avea un singur ochi Un gardian îi spãrsese ochiul artificial, de sticlã, si acum orbita goalã, rosie, arãta straniu pe chipul lui palid în timp ce vorbea, îsi acoperea cu palma orbita aceea goalã, cãscatã.
Era un mensevic fugit în anul 1921 din Rusia Sovieticã. Douãzeci de ani trãise la Paris. îndeplinind functia de contabil la o bancã. A ajuns în lagãr, deoarece ii Îndemnase pe functionarii bãncii sã saboteze dispozitiile noii administratii germane. Mostovskoi evita sã aibã contacte cu el.
Pe mensevicul cu un singur ochi însã îl nelinistea, pare-se, popularitatea lai Mostovskoi. cãci si soldatul spaniol, si un norvegian, patronul unei

 16

prãvãlii de papetãrie, si un avocat belgian erau atrasi de bãtrînui bolsevic, descosîndu-l cu întrebãri.
Odatã, pe priciul lui Mostovskoi s-a asezat maiorul Ersov, considerat cãpãtenia prizonierilor de rãzboi rusi. Înclinîndu-sc putin înspre bãtrln si punîndu-i o mînã pe umãr, acesta a început sã vorbeascã repede si cu înflãcãrare.
Mostovskoi întoarse brusc capul: de pe un prici depãrtat, Cernetov se uita la el. I-a trecut atunci prin minte cft expresia de alean din ochiul cel vãzãtor era mai îngrozitoare dccît gaura rosie cãscatã în locul ochiului scos.
„Da, frãtie, nu-ti este usor“, gindi el fãrã urmã de bucurie rãutãcioasã.
Nu era nimic întâmplãtor, desigur. Pãrea cã o lege determinase ca Ersov sã le fie tuturor mereu necesar Tovarãse Ersov! Maior Ersov! Ersov a zis... întreabã-1 pe Ersov...“ La el veneau oameni din alte barãci, în jurul priciului sãu era mereu miscare.
Mihail Sidorovici l-a botezat pe Ersov „stãpîn al gîndurilor. Au existat stãpîni ai gîndurilor - cei din anii saizeci; au fost si cei din anii optzeci Apoi au fost narodnicii, a fost si s-a sfirsit Mihailovski1. Pînã si intr-un lagãr de concentrare hitlerist existã un stãpîn propriu al gîndurilor! In schimb singurãtatea omului cu un singur ochi pãrea un tragic simbol în acest lagãr.
Zeci de ani au trecut din vremurile cînd Mostovskoi s-a aflat pentru prima oarã într-o închisoare taristã, pînã si secolul fusese atunci altul - al nouãsprezecelea
Si-a amintit ce jignit se simtise din pricina neîncrederii unor conducãtori ai partidului în capacitatea lui de a desfãsura activitatea practicã. Acum se simtea puternic, în fiecare zi vedea cîtã greutate avea cuvîntul sãu pentru generalul Gudz si pentru comisarul de brigadã Osipov, ca si pentru mereu deprimatul si tristul maior Kirillov.
Înainte de rãzboi îl consolase faptul cã, fiind îndepãrtat de la activitatea practicã, avea mai putinã contingentã cu tot ceea ce îi provoca protestul si dezacordul: si autocratia lui Stalin în partid, si sîngeroasele procese intentate opozitiei, si insuficientul respect fatã de vechea gardã a partidului Executarea lui Buharin2, pe care îl cunostea bine si îl iubea foarte mult, i-a pricinuit o suferintã cumplitã. Dar stia cã dacã s-ar fi opus partidului în oricare din aceste probleme, el, fãrã sã fi vrut, s-ar fi situat pe o pozitie contrarã cauzei leniniste cãreia îsi consacrase viata Uneori îl torturau îndoieli: poate cã din slãbiciune, din lasitate rãmîne el tãcut si nu se

 17

manifestã împotriva a ceea ce îi stîmeste dezacordul. Doar multe din viata dinainte de rãzboi erau îngrozitoare! Si-l amintea adesea pe rãposatul Lunaccarski - cit ar mai fi dorit sã-l vadã din nou, cãci cu el îi era atît dc usor sã vorbeascã, sc întelegeau de la primul cuvînt unul pe celãlalt
Acum în acest îngrozitor lagãr nemtesc, sc simtea sigur pe sine si puternic. Doar un singur simtãmint chinuitor nu-1 pãrãsea. Nici în lagãr nu era in stare sã-si recupereze tinerescul sentiment, limpede si cuprinzãtor, cã este în largul sãu. oriunde s-ar afla.
N-avea nici un amestec aici faptul cã odatã un ofiter englez îl întrebase dacã nu i-a fost greu sã facã stiintã filosoficã în timp ce în Rusia era interzisã exprimarea unor puncte de vedere antimarxiste.
— Unora poate cã le-o fi intr-adevãr greu. Mie însã, ca marxist, nu mi-e greu. a rãspuns Mihail Sidorovici.
— V-am pus aceastã întrebare tocmai avînd în vedere cã sînteti un vechi marxist, a explicat englezuL Si cu toate cã Mostovskoi s-a încruntat din pricina sentimentului dureros provocat de aceste cuvinte, el a reusit sã-i rãspundã englezului
N-avea nici un amestec aici nici faptul cã oameni de felul lui Osipov, Gudz. Ersov îl incomodau uneori, cu toate cã îi erau intim apropiati Nenorocirea era cã multe din propriul sãu suflet îi deveniserã strãine. In vremuri de pace se intîmpla sã se întîlneascã, bucurîndu-se, cu un vechi prieten, pentru ca la sfirsitul intîlnirii sã vadã in acesta un strãin.
Dar ce era de fãcut cînd ceva strãin zilei prezente sãlãsluia în el însusi, era o parte a propriei sale fiinte... Doar cu tine însuti n-ai cum s-o simti, nu poti înceta sã te mai întîlnestl
în conversatiile cu Ikonnikov se enerva, era lipsit de maniere, ironic, îl fãcea bleg. molîu, nãtãntol, papã-laptc. Dar, cu toate cã îl lua în rîs, îl cuprindea untul dacã nu-1 vedea mai multã vreme.
în asta consta principala schimbare dintre anii sãi de închisoare din tinerete si de acum
In tinerete, totul era intim, de înteles în manifestãrile prietenilor si confratilor de idei Fiecare idee, fiecare conceptie a unui dusman îi erau strãine, absurde.
Acum însã recunostea brusc în rationamentele unui strãin ceea ce îndrãgise cu zeci de ani în urmã, dupã cum uneori, în gîndurile si cuvintele unor prieteni, apãreau elemente strãine.
«Asta se întîmplã. probabil, din pricinã cã dc prea multã vreme trãiesc pe lume**, gîndea Mostovskoi


http://www.fileshare.ro/e31454587

Fluturii albi mor spre sfârşitul verii

 

EDITURA EMINESCU

1974

Cuprins

 

PARTEA ÎNTÂI 5

1. 6

2. 10

3. 16

4. 21

5. 29

6. 36

7. 47

8. 67

9. 80

10. 88

PARTEA A DOUA. 100

11. 101

12. 139

PARTEA A TREIA. 181

13. 182

14. 297

 

În fericire se ascunde nefericirea

În nefericire trăieşte fericirea

LAO TSEU

Şeful mă chemase pentru ora 6. La 6 şi douăzeci încă nu venise, dar lăsase vorbă să-l aştept la el şi chipiul în cuier, a deschis un sertar la un Fichet.

— E totul aici, paşaport, ausweis. Plicul i-l dai lui Boniş. Ai vreo idee?

Cât timp i-am vorbit, m-a ascultat în tăcere, jucându-se cu un coupe-papier miniatural cu mânerul în formă de picior de căprioară. Am tăcut şi el s-a mai jucat câteva secunde cu cuţitaşul acela, apoi a ridicat ochii spre mine: căutătura atât de cunoscută părea plină de maliţie.

— Palatul e alertat, cât se poate de neplăcut pentru toţi, căpitane. Şi domnul mareşal a ciulit o ureche. Dar nemţii şi le-au ciulit pe amândouă… realizezi? Şi vezi, nu primesc comunicări de acolo, pe nicio cale.

Şi-a notat ceva repede pe o hârtie, apoi mi-a întins mâna.

— Cu Boniş să iei contact cu cât mai puţină brutalitate. Mă bizui pe dumneata.

Întrevederea se terminase. Am ieşit din clădire şi am suit spre catedrala Sf. Iosif. Ploaia continua să cadă. În camuflajul nu prea riguros, felinarele punctau întunerecul umed şi ceaţa, într-o fantomatică aură albastră. M-am dus la Odette. Odette locuia într-un bloculeţ de trei etaje, aproape de Griviţei. Uşa de jos era închisă, dar ştiam că e acasă, nu se putea să nu fie acasă: Savciuc era înmormântat de două zile. Poate ar fi trebuit să-i dau un telefon în prealabil, dar nu era niciunul prin apropiere. Chiar ea mi-a deschis
.

— Dumneata eşti, a murmurat – şi i-am simţit un fel de plictiseală în voce. Tocmai voiam să mă duc la mama. Intră, n-are importanţă.

Am suit la ultimul etaj, unde avea o garsonieră. Era plină de flori şi excesiv de titirită – Odette simţea o adevărată manie a ordinii şi aranjatului. Pe dormeza joasă se afla un geamantan galben închis. Ea m-a privit şters, poate şi taiorul negru cu care era îmbrăcată să-mi fi dat această impresie. Obrazul îi era fardat cu îngrijire.

— Te-au trimis să-mi spui vorbe bune, şi-a privit unghiile.

Ceva în tonul ei mi-a atras atenţia.

— E stupid, dar în astfel de clipe nu ştiu ce vorbe bune mai pot fi rostite. Am venit să te-ntreb dacă pot să-ţi fiu de folos, i-am pus o mână pe braţ.

— N-am nevoie de nimic, s-a ferit de atingere.

A rămas cu ochii la mine, închizând pe jumătate pleoapele oblice de tătăroaică: era frumoasă şi stranie, întotdeauna fusese aşa.

— Şi acum. Iartă-mă, am cam întârziat şi trebuie să plec. Nu te superi, a adăogat zâmbind.

Am coborât. Omul căruia i-o dădusem în filaj se afla la post. Nu mă mai interesa dacă pleca sau nu pleca la mama ei, fiindcă omul meu ştia de minune să-şi facă meseria.

PARTEA ÎNTÂI

1

La 10 şi jumătate eram la Giurgiu. Aveam o întârziere serioasă, dăduseră prioritate pe parcurs unor trenuri militare cu muniţii, se părea că şi la ferry-boat o să aşteptăm. Plictisitoare chestie. Şeful îmi indicase trenul. Un avion cu însemne româneşti, pentru a doua oară în interval de nicio săptămână pe aeroportul Sofiei, ar fi dat loc la bănuieli. Actele mele erau în regulă, iar identitatea la fel: permisionar de pe front, în vizită la rude macedonene. Trebuia să evit autorităţile germane de orice natură, ministrul nostru de asemenea urma a fi abordat doar în ultimă instanţă. Boniş era singurul care avea să ştie cine sunt.

— E bine aşa? îmi spusese şeful.

— E perfect. Biroul să mă prezinte, să spunem „de la cifru”. Nu ne cunoaşte organizarea şi oamenii.

Şeful zâmbise abia simţit. De fapt eu chiar reorganizasem biroul cifrului, dar şeful mă luase de acolo pentru că aprecia că am suflet de Harry Piel în mine. (Una din glumele şefului, cam anostă, recunosc ce-i drept, dar una din puţinele pe care şeful şi le permitea din când în când.)

M-am dat jos din tren. Gara camuflată era plină de soldaţi germani şi utilaje acoperite de prelate. Sentinelele noastre şi locotenentul văzut prin fereastra comandamentului militar al gării, vorbind cu nişte trufaşi seniori în lungi mantale feldgrau, păreau efectiv dezbrăcaţi prin comparaţie. Am făcut câţiva paşi prin faţa gării. Şi aici ploua, era ceaţă şi fluviul din apropiere umplea noaptea cu adierea lui putridă de peşte şi ierburi răscolite-n mâluri. În contrast cu gara, orăşelul era pustiu, amorţit, înecat în întuneric şi noroi. Câteva birje coşcovite şi cu coşul lăsat aşteptau la intrarea gării. Caii somnolau trişti între hulube, scoţând aburi. Am fumat o ţigară, apoi m-am dus la comandamentul gării. L-am întrebat pe locotenent cât mai întârziem.

— Biroul de informaţii e alături, m-a repezit plictisit.

I-am întins ordinul de serviciu şi legitimaţia care era unul din cele mai strălucite falsuri ale experţilor noştri.

— Iertaţi-mă. Am crezut că sunteţi un civil oarecare, de dimineaţa până seara sunt obligat să dau tot felul de explicaţii neroade. Cred că într-o oră aveţi drum liber, domnule căpitan. De la Ruse e mai simplu, din cauza liniei. Poate aveţi o ţigară… am rămas fără ţigări, debitul din gară e închis, cele din oraş închid la 9. Am trimis un soldat să-mi ia de la restaurantele din centru, da l-a uitat Dumnezeu acolo, sau l-o fi agăţat comenduirea.

I-am oferit un Camel. Şi-a aprins cu o brichetă grosolană şi a dat într-un fel bizar din cap, ca o găină. Vestonul lui decolorat nu era prea curat. Şi degetele cu care ţinea ţigara erau cam neîngrijite.

— De multe ori mă gândesc la ce-or fi folosind aiurelile astea, a vorbit deodată brusc. Oricum, e mai bine să fii eşuat la Giurgiu pe linia a doua de manevră, decât la Kerson în linia întâia de front, nu găsiţi? Nemţii ăştia, a dat iar din cap ca o găină spre fereastra cu vopseaua albastră aproape ştearsă, de-acolo vin. Se duc în Grecia. Jumătate din efectiv. Hazlie situaţie. Din punctul de vedere al ruşilor, bine-nţeles.

A sunat telefonul şi eu m-am întors la tren. La 12 eram în Ruse, la 7 dimineaţa în Sofia. N-avusesem de răspuns la întrebări în plus nici pe malul românesc, nici pe cel bulgar. Cu un taximetru găsit printr-o minune, m-am dus la hotelul unde stase şi Savciuc. Era un hotel mic, dar civilizat şi destul de elegant, la parter cu un restaurant care tocmai deschidea. Un instrumentist slab şi puţin cocoşat străbătea holul tăcut cu gulerul pardesiului ridicat, ţinând sub braţ o ghitară. Omul de la chei citea o carte în dosul contuarului.

— Une chambre.

A lăsat cartea pe contuar. Era Thomas Mann, Leiden und Grosse Richard Wagners. (Ştiam că Thomas Mann e interzis, poate aici se schimba socoteala.)

— Oun chambr, a repetat într-o franceză stricată, guturală, şi a privit tabloul cu chei. Chambr tout ocoupé.

I-am întins paperăsăria dată de şef. A frunzărit-o cu luare aminte şi a ridicat privirea la mine: la fel de liniştit, ca şi gestul cu pusul cărţii sub contuar. Nu mi se uita în ochi, ci într-un punct fix, situat între sprâncene. Aveai impresia că se uită şi nu se uită la tine. Era un exerciţiu yoga extrem de simplu şi curent, destul de obişnuit pentru un portar de mare hotel. A lăsat actele pe tăblia contuarului şi a început să întoarcă foile unui registru.

— Roumen, a întrebat, răsfoind înainte şi înapoi foile registrului. S-a uitat la un rând, a dat fila. Mai avem o cameră liberă, cu duş. O cameră foarte bună, domnule.

De data asta mi se uita drept în ochi. Nepăsător şi calm.

— Pentru câte zile?

— O săptămână, poate ceva mai mult.

A desprins o cheie de pe tablou.

— Suiţi scara, şi la dreapta, pe culoar. Lăsaţi aici documentele.

L-am simţit că-mi pironeşte spatele, în timp ce urcam scările… el sau alt schimb îl întorsese pe Savciuc din drum cu acel apel telefonic ce se dovedise a fi un truc, un bluff? Ajuns pe palier, m-am răsucit spre el şi omul a lăsat imediat capul în jos.

Camera era într-adevăr o cameră bună, cu toate accesoriile în perfectă ordine. Pe peretele opus dormezei, portretul lui Simeon al II-lea de Saxa-Coburg mă privea cu o seriozitate de copil bosumflat… la naiba, piciule, dacă Savciuc n-ar fi trebuit să aducă mesajul acela de la Sinaia, ar fi fost acum în viaţă. Înţelegi sau nu prea? Am făcut un duş rece, am fumat câteva ţigări. Am dormit exact două ore, călătoria mă cam obosise. M-am gândit la Odette, mă gândisem şi în tren: se arătase puţin impresionată de această moarte, ba ca să fiu sincer, nu se arătase impresionată de loc.

2

 

— Căpitanul Savciuc m-a vizitat întâia oară la legaţie, şi a doua oară aici, mi-a spus maiorul Boniş.

De fapt şi aici tot legaţie era, Boniş locuia în legaţie, un mic, un foarte mic apartament cu o baie şi chicinetă. Nu-l mai văzusem până atunci şi nu pot spune că-mi lăsa o impresie dezagreabilă: dimpotrivă. Se mişca frumos, vorbea la fel, direct la obiect şi era de o mare civilitate. Înainte de plecarea mea din Bucureşti, obţinusem tot ce era necesar să obţin despre el. Cu mici retuşuri, da, maiorul Boniş se înfăţişa conform fişelor noastre signaletice. Inclusiv mirosul de săpun bun şi colonie. Îmi oferise un kümmel şi ţigări de Macedonia. Plicul şefului îl citise în faţa mea. După ce terminase de citit, arsese mesajul cu bricheta şi răvăşise resturile calcinate în scrumieră, până le prefăcuse în praf mărunt.

— Ar fi prima dată când iau contact cu serviciile dumneavoastră speciale – şi-a scuturat palmele, privindu-mă impasibil. Obişnuit, nu prea citesc romane şi, ca să fiu cinstit, nu ştiu dacă riscul poate echivala satisfacţia acţiunilor îndeplinite. Dar aceasta este o chestie de psihologie, vivere pericolosamente mă depăşeşte. Spune-mi cu ce-ţi pot fi de folos, domnule căpitan. Cazul Savciuc nu este un caz închis?

— V-aş ruga să-mi relataţi amănunţit cele două întâlniri cu căpitanul Savciuc.

Prin fereastra întredeschisă, se auzea larma vrăbiilor din grădina legaţiei. Dimineaţa era cu vânt, nori întunecaţi se apropiau dinspre nord de marginea oraşului.

— Savciuc e sosit în Sofia la 10 martie, venind cu avionul. Seara, căpitanul Savciuc a fost văzut la restaurantul hotelului, cu un grup de ofiţeri germani şi câţiva civili.

— Ce civili? am ciulit urechea, deşi informaţiile noastre corespundeau relatărilor maiorului.

— N-aş putea să vă spun. Au mâncat şi au băut şampanie. S-au retras devreme din restaurant. A doua zi dimineaţa, mi-a făcut o vizită. Nu-mi comunica nimic special din ţară. O vizită de curtoazie, o vizită oarecum regulamentară, ca ofiţer mai tânăr şi mai mic în grad, într-o garnizoană străină. Mai ales că trebuia să-şi vizeze şi documentul de serviciu, a zâmbit. Mi se pare că-n obişnuinţa regilor nu stau astfel de vize.

— Ştiţi cumva, v-a spus ce mesaj adusese aici?

— Nu, s-a încruntat imperceptibil. Am vorbit despre lucruri lipsite de mister şi destul de palpabile ca realitate: am vorbit despre război. Pe urmă mi-a cerut să-i împrumut câteva gloanţe. Plecase din neatenţie cu încărcătorul golit la revolver. Din fericire sau, cred, din nefericire, avea un tip de pistolet asemănător cu al meu la calibru.

— I-aţi dat?

— Da. I-am dat un încărcător, a spus încet. A plecat şi nu l-am mai văzut până când m-a căutat la telefon. Asta se petrecea peste o zi, la 12 martie, pe seară. A apărut agitat aici în apartament – după mesele nu lucrez în legaţie. Relatarea lui a fost abracadabrantă.

— Iertaţi-mă, l-am întrerupt, Savciuc nu putea fi găzduit la legaţie? Nu există o cameră de oaspeţi, ceva asemănător? Purta cu dânsul documente secrete.

— Sigur că se putea, dar nu mi-a cerut-o. Documentele cu care venise la Sofia le predase. Despre alte documente nu ştiu, şi nici nu mi-a vorbit. Iată relatarea lui: la 7 seara, este vorba de ziua de 12 martie, trebuia să se-ntoarcă cu trenul în ţară. Avioneta care-l adusese făcuse doar acest oficiu. Căpitanul Savciuc a coborât la 6 şi jumătate în holul hotelului şi a cerut să i se cheme un taxi să-l transporte la gară. După câteva minute taxiul a sosit şi el a urcat într-însul. Exact când maşina se pregătea să demareze, portarul a ieşit din hotel şi i-a spus că-l caută cineva la telefon. A revenit în hotel, dar la telefon n-a răspuns nimeni. Ieşind din nou afară, a constatat că taxiul dispăruse.

Maiorul a reumplut păhărelele cu kümmel, a aşezat sticla pe tava de argint: fără să se audă un clinchet, totul făcut cu gesturi liniştite, moi, complete, trădând o îndelungată practică a evitării zgomotelor.

— Pe perinele banchetei din spate a taxiului îşi lăsase servieta. A sorbit din şnaps şi s-a uitat o clipă pe fereastră. Savciuc a alertat hotelul, apoi a venit la mine. „Ce să fac?” mi-a spus. „Or să urmeze teribile complicaţii, pentru mine şi pentru alţii. Sunt dezonorat.” Poate am fost crud, domnule căpitan, dar, ca şi căpitanul Savciuc, ca şi dumneata, eu sunt ofiţer de carieră şi am un jurământ dat ţării şi superiorilor mei, cum avea el şi cum ai şi dumneata.

De data asta nu se mai uita pe fereastră, se uita ţintă la mine, cu nişte ochi distanţi, totuşi limpezi şi hotărâţi.

— I-am spus să se împuşte, dacă nu rezolvă cazul. Mi-amintesc chiar că am deschis sertarul de la birou şi i-am întins revolverul meu. A fost un gest mecanic şi absolut nedeliberat.

Povestea asta mi-o turuise şi şeful, cuvânt cu cuvânt. De fapt era propria relatare a maiorului care ne parvenise, părând s-o fi învăţat pe dinafară. Acum spunea totul pentru a doua oară, detaşat şi precis, consemnând faptele în stricta lor înşiruire.

— Căpitanul Savciuc a privit o clipă pistoletul de pe birou şi a dat dispreţuitor din cap. „Am şi eu revolver, domnule maior. Dacă o fi cazul, o să uzez de gloanţele dumneavoastră.” A pocnit din călcâie şi a plecat. Am telefonat imediat după el la hotel, dar mi s-a spus că liberase camera şi nu se mai întorsese acolo. Pe 13, a fost găsit cum ştiţi.

A urmat o tăcere. Am auzit primii picuri ai ploii pleznind geamurile. Maiorul a mers să închidă fereastra şi a rămas acolo, privind zbaterea pomilor din grădină.

— Poliţia bulgară a făcut primele cercetări, am dat şi eu o declaraţie, l-am recunoscut la morgă: era complet desfigurat, glontele îi zburase aproape jumătate de obraz. A fost transportat cu un sicriu sigilat în ţară, pe data de 16 martie, după terminarea rapidelor cercetări. În plus, nu mai ştiu. Nimic. Ministrul a fost destul de afectat. Dar bănuiesc că le cunoaşteţi toate mai bine ca mine.

Tăcerea s-a lăsat iar. Afară turna cu găleata, când şi când fulgere bubuiau în canonadă. Maiorul a revenit de la fereastră şi a ridicat din umeri.

— Bănuiesc, iarăşi, că te interesează să ştii ce gândesc eu despre asta. Am să-ţi răspund cu mare sinceritate: eu nu gândesc. Deşi parcă ţi-am mai spus că nu gust romanescul şi romanele, în tinereţe am consumat destule romane poliţiste, foiletoane, sau cum le mai spune acestor producţii. Mi-a rămas de la unul din ele o aserţiune pe care, cu voia dumitale, am să ţi-o reproduc, odată ce mi-am însuşit-o ca pe un adevăr indiscutabil al modului în care obişnuiesc să mă comport în viaţă şi faţă de semenii înconjurători. La întrebarea pusă unui inspector de poliţie, ce gândeşte el despre un anume caz, inspectorul a răspuns că el nu gândeşte niciodată. Capetele sunt făcute să poarte pălării, nu să gândească. Inspectorul privea doar faptele şi lăsa faptele să gândească pentru el. Ca şi acel fericit inspector, eu nu gândesc nimic despre fapta căpitanului Savciuc: fapta lui gândeşte pentru mine.

— Atunci am să vă-ntreb ce gândeşte fapta lui pentru dumneavoastră.

— Şi-a luat viaţa ca să nu răspundă celor în drept de dispariţia servietei. Dacă a făcut-o conform codului de onoare ofiţeresc e una, dacă a făcut-o din spaimă, din laşitate – iartă-mă, te rog – e alta. În sine, fapta lui devine exterioară, servieta fiind dispărută. Fiindcă pe dumneavoastră asta vă interesează în clipa de faţă: unde, la cine şi de ce a dispărut servieta.

Mi s-a părut că aud o trosnitură în camera alăturată, ceva se mişca uşor acolo. I-am făcut semn să tacă.

— E cineva în odaia de alături?

S-a îndreptat iute spre uşa ce da desigur în camera de dormit, aceea în care ne aflam era un salonaş-birou şi am constatat cât de agil şi fără zgomot se deplasa, cu toată anchiloza unuia din genunchi. A deschis uşa, după o foarte scurtă ezitare. Un cotoi mic siamez a apărut în prag, începând să i se frece mieunând de picioare. Maiorul l-a luat în braţe şi s-a apropiat de mine.

— Mi l-a dat soţia ministrului, o are pe mamă.

M-am ridicat de pe fotoliu. Abilitatea lui Boniş era flagrantă. Cotoiaşul mă privea din braţele lui cu nepăsare. Nu-mi plac pisicile, îmi plac numai câinii, mă şi pregăteam să-i spun maiorului ce fotografie straşnică şi-ar putea face, o fotografie straşnică şi eroică, în uniformă şi cu pisicul la piept, când brusc acesta mi-a sărit pe umăr, lipindu-mi-se de obraz. Boniş a râs tăcut, un râs de ventriloc, de isprava protejatului lui, şi mi l-a luat de pe umăr. Dar eu n-am râs. În clipa când mica lighioană mi s-a lipit de obraz, o undă de parfum mi-a izbit nările… unde mai simţisem eu parfumul ăsta amărui? Nu era colonia maiorului, era un parfum cu care mă întâlnisem recent ca să mi-l reamintesc.

— Vrei să fii invitatul meu diseară, mi-a spus maiorul cu amabilitate. Să zicem pe la 8. Şi dacă nu te deranjează, cobori în restaurantul hotelului, e un restaurant bun, poate singurul de aici cu o bucătărie excelentă.

Ploaia încetase când am ieşit afară. Câte un rar trăznet mai lumina cerul şi frunzele pomilor din grădina legaţiei. Iar peste câteva minute, cum îi întindeam mâna de rămas-bun maiorului la poarta grădinii, peste umărul lui vedeam partea de clădire unde-şi avea el locuinţa – fără doar şi poate că la una din ferestre cineva ne privea pe jumătate ascuns de perdele.