Fluturii albi mor spre sfârşitul verii

 

EDITURA EMINESCU

1974

Cuprins

 

PARTEA ÎNTÂI 5

1. 6

2. 10

3. 16

4. 21

5. 29

6. 36

7. 47

8. 67

9. 80

10. 88

PARTEA A DOUA. 100

11. 101

12. 139

PARTEA A TREIA. 181

13. 182

14. 297

 

În fericire se ascunde nefericirea

În nefericire trăieşte fericirea

LAO TSEU

Şeful mă chemase pentru ora 6. La 6 şi douăzeci încă nu venise, dar lăsase vorbă să-l aştept la el şi chipiul în cuier, a deschis un sertar la un Fichet.

— E totul aici, paşaport, ausweis. Plicul i-l dai lui Boniş. Ai vreo idee?

Cât timp i-am vorbit, m-a ascultat în tăcere, jucându-se cu un coupe-papier miniatural cu mânerul în formă de picior de căprioară. Am tăcut şi el s-a mai jucat câteva secunde cu cuţitaşul acela, apoi a ridicat ochii spre mine: căutătura atât de cunoscută părea plină de maliţie.

— Palatul e alertat, cât se poate de neplăcut pentru toţi, căpitane. Şi domnul mareşal a ciulit o ureche. Dar nemţii şi le-au ciulit pe amândouă… realizezi? Şi vezi, nu primesc comunicări de acolo, pe nicio cale.

Şi-a notat ceva repede pe o hârtie, apoi mi-a întins mâna.

— Cu Boniş să iei contact cu cât mai puţină brutalitate. Mă bizui pe dumneata.

Întrevederea se terminase. Am ieşit din clădire şi am suit spre catedrala Sf. Iosif. Ploaia continua să cadă. În camuflajul nu prea riguros, felinarele punctau întunerecul umed şi ceaţa, într-o fantomatică aură albastră. M-am dus la Odette. Odette locuia într-un bloculeţ de trei etaje, aproape de Griviţei. Uşa de jos era închisă, dar ştiam că e acasă, nu se putea să nu fie acasă: Savciuc era înmormântat de două zile. Poate ar fi trebuit să-i dau un telefon în prealabil, dar nu era niciunul prin apropiere. Chiar ea mi-a deschis
.

— Dumneata eşti, a murmurat – şi i-am simţit un fel de plictiseală în voce. Tocmai voiam să mă duc la mama. Intră, n-are importanţă.

Am suit la ultimul etaj, unde avea o garsonieră. Era plină de flori şi excesiv de titirită – Odette simţea o adevărată manie a ordinii şi aranjatului. Pe dormeza joasă se afla un geamantan galben închis. Ea m-a privit şters, poate şi taiorul negru cu care era îmbrăcată să-mi fi dat această impresie. Obrazul îi era fardat cu îngrijire.

— Te-au trimis să-mi spui vorbe bune, şi-a privit unghiile.

Ceva în tonul ei mi-a atras atenţia.

— E stupid, dar în astfel de clipe nu ştiu ce vorbe bune mai pot fi rostite. Am venit să te-ntreb dacă pot să-ţi fiu de folos, i-am pus o mână pe braţ.

— N-am nevoie de nimic, s-a ferit de atingere.

A rămas cu ochii la mine, închizând pe jumătate pleoapele oblice de tătăroaică: era frumoasă şi stranie, întotdeauna fusese aşa.

— Şi acum. Iartă-mă, am cam întârziat şi trebuie să plec. Nu te superi, a adăogat zâmbind.

Am coborât. Omul căruia i-o dădusem în filaj se afla la post. Nu mă mai interesa dacă pleca sau nu pleca la mama ei, fiindcă omul meu ştia de minune să-şi facă meseria.

PARTEA ÎNTÂI

1

La 10 şi jumătate eram la Giurgiu. Aveam o întârziere serioasă, dăduseră prioritate pe parcurs unor trenuri militare cu muniţii, se părea că şi la ferry-boat o să aşteptăm. Plictisitoare chestie. Şeful îmi indicase trenul. Un avion cu însemne româneşti, pentru a doua oară în interval de nicio săptămână pe aeroportul Sofiei, ar fi dat loc la bănuieli. Actele mele erau în regulă, iar identitatea la fel: permisionar de pe front, în vizită la rude macedonene. Trebuia să evit autorităţile germane de orice natură, ministrul nostru de asemenea urma a fi abordat doar în ultimă instanţă. Boniş era singurul care avea să ştie cine sunt.

— E bine aşa? îmi spusese şeful.

— E perfect. Biroul să mă prezinte, să spunem „de la cifru”. Nu ne cunoaşte organizarea şi oamenii.

Şeful zâmbise abia simţit. De fapt eu chiar reorganizasem biroul cifrului, dar şeful mă luase de acolo pentru că aprecia că am suflet de Harry Piel în mine. (Una din glumele şefului, cam anostă, recunosc ce-i drept, dar una din puţinele pe care şeful şi le permitea din când în când.)

M-am dat jos din tren. Gara camuflată era plină de soldaţi germani şi utilaje acoperite de prelate. Sentinelele noastre şi locotenentul văzut prin fereastra comandamentului militar al gării, vorbind cu nişte trufaşi seniori în lungi mantale feldgrau, păreau efectiv dezbrăcaţi prin comparaţie. Am făcut câţiva paşi prin faţa gării. Şi aici ploua, era ceaţă şi fluviul din apropiere umplea noaptea cu adierea lui putridă de peşte şi ierburi răscolite-n mâluri. În contrast cu gara, orăşelul era pustiu, amorţit, înecat în întuneric şi noroi. Câteva birje coşcovite şi cu coşul lăsat aşteptau la intrarea gării. Caii somnolau trişti între hulube, scoţând aburi. Am fumat o ţigară, apoi m-am dus la comandamentul gării. L-am întrebat pe locotenent cât mai întârziem.

— Biroul de informaţii e alături, m-a repezit plictisit.

I-am întins ordinul de serviciu şi legitimaţia care era unul din cele mai strălucite falsuri ale experţilor noştri.

— Iertaţi-mă. Am crezut că sunteţi un civil oarecare, de dimineaţa până seara sunt obligat să dau tot felul de explicaţii neroade. Cred că într-o oră aveţi drum liber, domnule căpitan. De la Ruse e mai simplu, din cauza liniei. Poate aveţi o ţigară… am rămas fără ţigări, debitul din gară e închis, cele din oraş închid la 9. Am trimis un soldat să-mi ia de la restaurantele din centru, da l-a uitat Dumnezeu acolo, sau l-o fi agăţat comenduirea.

I-am oferit un Camel. Şi-a aprins cu o brichetă grosolană şi a dat într-un fel bizar din cap, ca o găină. Vestonul lui decolorat nu era prea curat. Şi degetele cu care ţinea ţigara erau cam neîngrijite.

— De multe ori mă gândesc la ce-or fi folosind aiurelile astea, a vorbit deodată brusc. Oricum, e mai bine să fii eşuat la Giurgiu pe linia a doua de manevră, decât la Kerson în linia întâia de front, nu găsiţi? Nemţii ăştia, a dat iar din cap ca o găină spre fereastra cu vopseaua albastră aproape ştearsă, de-acolo vin. Se duc în Grecia. Jumătate din efectiv. Hazlie situaţie. Din punctul de vedere al ruşilor, bine-nţeles.

A sunat telefonul şi eu m-am întors la tren. La 12 eram în Ruse, la 7 dimineaţa în Sofia. N-avusesem de răspuns la întrebări în plus nici pe malul românesc, nici pe cel bulgar. Cu un taximetru găsit printr-o minune, m-am dus la hotelul unde stase şi Savciuc. Era un hotel mic, dar civilizat şi destul de elegant, la parter cu un restaurant care tocmai deschidea. Un instrumentist slab şi puţin cocoşat străbătea holul tăcut cu gulerul pardesiului ridicat, ţinând sub braţ o ghitară. Omul de la chei citea o carte în dosul contuarului.

— Une chambre.

A lăsat cartea pe contuar. Era Thomas Mann, Leiden und Grosse Richard Wagners. (Ştiam că Thomas Mann e interzis, poate aici se schimba socoteala.)

— Oun chambr, a repetat într-o franceză stricată, guturală, şi a privit tabloul cu chei. Chambr tout ocoupé.

I-am întins paperăsăria dată de şef. A frunzărit-o cu luare aminte şi a ridicat privirea la mine: la fel de liniştit, ca şi gestul cu pusul cărţii sub contuar. Nu mi se uita în ochi, ci într-un punct fix, situat între sprâncene. Aveai impresia că se uită şi nu se uită la tine. Era un exerciţiu yoga extrem de simplu şi curent, destul de obişnuit pentru un portar de mare hotel. A lăsat actele pe tăblia contuarului şi a început să întoarcă foile unui registru.

— Roumen, a întrebat, răsfoind înainte şi înapoi foile registrului. S-a uitat la un rând, a dat fila. Mai avem o cameră liberă, cu duş. O cameră foarte bună, domnule.

De data asta mi se uita drept în ochi. Nepăsător şi calm.

— Pentru câte zile?

— O săptămână, poate ceva mai mult.

A desprins o cheie de pe tablou.

— Suiţi scara, şi la dreapta, pe culoar. Lăsaţi aici documentele.

L-am simţit că-mi pironeşte spatele, în timp ce urcam scările… el sau alt schimb îl întorsese pe Savciuc din drum cu acel apel telefonic ce se dovedise a fi un truc, un bluff? Ajuns pe palier, m-am răsucit spre el şi omul a lăsat imediat capul în jos.

Camera era într-adevăr o cameră bună, cu toate accesoriile în perfectă ordine. Pe peretele opus dormezei, portretul lui Simeon al II-lea de Saxa-Coburg mă privea cu o seriozitate de copil bosumflat… la naiba, piciule, dacă Savciuc n-ar fi trebuit să aducă mesajul acela de la Sinaia, ar fi fost acum în viaţă. Înţelegi sau nu prea? Am făcut un duş rece, am fumat câteva ţigări. Am dormit exact două ore, călătoria mă cam obosise. M-am gândit la Odette, mă gândisem şi în tren: se arătase puţin impresionată de această moarte, ba ca să fiu sincer, nu se arătase impresionată de loc.

2

 

— Căpitanul Savciuc m-a vizitat întâia oară la legaţie, şi a doua oară aici, mi-a spus maiorul Boniş.

De fapt şi aici tot legaţie era, Boniş locuia în legaţie, un mic, un foarte mic apartament cu o baie şi chicinetă. Nu-l mai văzusem până atunci şi nu pot spune că-mi lăsa o impresie dezagreabilă: dimpotrivă. Se mişca frumos, vorbea la fel, direct la obiect şi era de o mare civilitate. Înainte de plecarea mea din Bucureşti, obţinusem tot ce era necesar să obţin despre el. Cu mici retuşuri, da, maiorul Boniş se înfăţişa conform fişelor noastre signaletice. Inclusiv mirosul de săpun bun şi colonie. Îmi oferise un kümmel şi ţigări de Macedonia. Plicul şefului îl citise în faţa mea. După ce terminase de citit, arsese mesajul cu bricheta şi răvăşise resturile calcinate în scrumieră, până le prefăcuse în praf mărunt.

— Ar fi prima dată când iau contact cu serviciile dumneavoastră speciale – şi-a scuturat palmele, privindu-mă impasibil. Obişnuit, nu prea citesc romane şi, ca să fiu cinstit, nu ştiu dacă riscul poate echivala satisfacţia acţiunilor îndeplinite. Dar aceasta este o chestie de psihologie, vivere pericolosamente mă depăşeşte. Spune-mi cu ce-ţi pot fi de folos, domnule căpitan. Cazul Savciuc nu este un caz închis?

— V-aş ruga să-mi relataţi amănunţit cele două întâlniri cu căpitanul Savciuc.

Prin fereastra întredeschisă, se auzea larma vrăbiilor din grădina legaţiei. Dimineaţa era cu vânt, nori întunecaţi se apropiau dinspre nord de marginea oraşului.

— Savciuc e sosit în Sofia la 10 martie, venind cu avionul. Seara, căpitanul Savciuc a fost văzut la restaurantul hotelului, cu un grup de ofiţeri germani şi câţiva civili.

— Ce civili? am ciulit urechea, deşi informaţiile noastre corespundeau relatărilor maiorului.

— N-aş putea să vă spun. Au mâncat şi au băut şampanie. S-au retras devreme din restaurant. A doua zi dimineaţa, mi-a făcut o vizită. Nu-mi comunica nimic special din ţară. O vizită de curtoazie, o vizită oarecum regulamentară, ca ofiţer mai tânăr şi mai mic în grad, într-o garnizoană străină. Mai ales că trebuia să-şi vizeze şi documentul de serviciu, a zâmbit. Mi se pare că-n obişnuinţa regilor nu stau astfel de vize.

— Ştiţi cumva, v-a spus ce mesaj adusese aici?

— Nu, s-a încruntat imperceptibil. Am vorbit despre lucruri lipsite de mister şi destul de palpabile ca realitate: am vorbit despre război. Pe urmă mi-a cerut să-i împrumut câteva gloanţe. Plecase din neatenţie cu încărcătorul golit la revolver. Din fericire sau, cred, din nefericire, avea un tip de pistolet asemănător cu al meu la calibru.

— I-aţi dat?

— Da. I-am dat un încărcător, a spus încet. A plecat şi nu l-am mai văzut până când m-a căutat la telefon. Asta se petrecea peste o zi, la 12 martie, pe seară. A apărut agitat aici în apartament – după mesele nu lucrez în legaţie. Relatarea lui a fost abracadabrantă.

— Iertaţi-mă, l-am întrerupt, Savciuc nu putea fi găzduit la legaţie? Nu există o cameră de oaspeţi, ceva asemănător? Purta cu dânsul documente secrete.

— Sigur că se putea, dar nu mi-a cerut-o. Documentele cu care venise la Sofia le predase. Despre alte documente nu ştiu, şi nici nu mi-a vorbit. Iată relatarea lui: la 7 seara, este vorba de ziua de 12 martie, trebuia să se-ntoarcă cu trenul în ţară. Avioneta care-l adusese făcuse doar acest oficiu. Căpitanul Savciuc a coborât la 6 şi jumătate în holul hotelului şi a cerut să i se cheme un taxi să-l transporte la gară. După câteva minute taxiul a sosit şi el a urcat într-însul. Exact când maşina se pregătea să demareze, portarul a ieşit din hotel şi i-a spus că-l caută cineva la telefon. A revenit în hotel, dar la telefon n-a răspuns nimeni. Ieşind din nou afară, a constatat că taxiul dispăruse.

Maiorul a reumplut păhărelele cu kümmel, a aşezat sticla pe tava de argint: fără să se audă un clinchet, totul făcut cu gesturi liniştite, moi, complete, trădând o îndelungată practică a evitării zgomotelor.

— Pe perinele banchetei din spate a taxiului îşi lăsase servieta. A sorbit din şnaps şi s-a uitat o clipă pe fereastră. Savciuc a alertat hotelul, apoi a venit la mine. „Ce să fac?” mi-a spus. „Or să urmeze teribile complicaţii, pentru mine şi pentru alţii. Sunt dezonorat.” Poate am fost crud, domnule căpitan, dar, ca şi căpitanul Savciuc, ca şi dumneata, eu sunt ofiţer de carieră şi am un jurământ dat ţării şi superiorilor mei, cum avea el şi cum ai şi dumneata.

De data asta nu se mai uita pe fereastră, se uita ţintă la mine, cu nişte ochi distanţi, totuşi limpezi şi hotărâţi.

— I-am spus să se împuşte, dacă nu rezolvă cazul. Mi-amintesc chiar că am deschis sertarul de la birou şi i-am întins revolverul meu. A fost un gest mecanic şi absolut nedeliberat.

Povestea asta mi-o turuise şi şeful, cuvânt cu cuvânt. De fapt era propria relatare a maiorului care ne parvenise, părând s-o fi învăţat pe dinafară. Acum spunea totul pentru a doua oară, detaşat şi precis, consemnând faptele în stricta lor înşiruire.

— Căpitanul Savciuc a privit o clipă pistoletul de pe birou şi a dat dispreţuitor din cap. „Am şi eu revolver, domnule maior. Dacă o fi cazul, o să uzez de gloanţele dumneavoastră.” A pocnit din călcâie şi a plecat. Am telefonat imediat după el la hotel, dar mi s-a spus că liberase camera şi nu se mai întorsese acolo. Pe 13, a fost găsit cum ştiţi.

A urmat o tăcere. Am auzit primii picuri ai ploii pleznind geamurile. Maiorul a mers să închidă fereastra şi a rămas acolo, privind zbaterea pomilor din grădină.

— Poliţia bulgară a făcut primele cercetări, am dat şi eu o declaraţie, l-am recunoscut la morgă: era complet desfigurat, glontele îi zburase aproape jumătate de obraz. A fost transportat cu un sicriu sigilat în ţară, pe data de 16 martie, după terminarea rapidelor cercetări. În plus, nu mai ştiu. Nimic. Ministrul a fost destul de afectat. Dar bănuiesc că le cunoaşteţi toate mai bine ca mine.

Tăcerea s-a lăsat iar. Afară turna cu găleata, când şi când fulgere bubuiau în canonadă. Maiorul a revenit de la fereastră şi a ridicat din umeri.

— Bănuiesc, iarăşi, că te interesează să ştii ce gândesc eu despre asta. Am să-ţi răspund cu mare sinceritate: eu nu gândesc. Deşi parcă ţi-am mai spus că nu gust romanescul şi romanele, în tinereţe am consumat destule romane poliţiste, foiletoane, sau cum le mai spune acestor producţii. Mi-a rămas de la unul din ele o aserţiune pe care, cu voia dumitale, am să ţi-o reproduc, odată ce mi-am însuşit-o ca pe un adevăr indiscutabil al modului în care obişnuiesc să mă comport în viaţă şi faţă de semenii înconjurători. La întrebarea pusă unui inspector de poliţie, ce gândeşte el despre un anume caz, inspectorul a răspuns că el nu gândeşte niciodată. Capetele sunt făcute să poarte pălării, nu să gândească. Inspectorul privea doar faptele şi lăsa faptele să gândească pentru el. Ca şi acel fericit inspector, eu nu gândesc nimic despre fapta căpitanului Savciuc: fapta lui gândeşte pentru mine.

— Atunci am să vă-ntreb ce gândeşte fapta lui pentru dumneavoastră.

— Şi-a luat viaţa ca să nu răspundă celor în drept de dispariţia servietei. Dacă a făcut-o conform codului de onoare ofiţeresc e una, dacă a făcut-o din spaimă, din laşitate – iartă-mă, te rog – e alta. În sine, fapta lui devine exterioară, servieta fiind dispărută. Fiindcă pe dumneavoastră asta vă interesează în clipa de faţă: unde, la cine şi de ce a dispărut servieta.

Mi s-a părut că aud o trosnitură în camera alăturată, ceva se mişca uşor acolo. I-am făcut semn să tacă.

— E cineva în odaia de alături?

S-a îndreptat iute spre uşa ce da desigur în camera de dormit, aceea în care ne aflam era un salonaş-birou şi am constatat cât de agil şi fără zgomot se deplasa, cu toată anchiloza unuia din genunchi. A deschis uşa, după o foarte scurtă ezitare. Un cotoi mic siamez a apărut în prag, începând să i se frece mieunând de picioare. Maiorul l-a luat în braţe şi s-a apropiat de mine.

— Mi l-a dat soţia ministrului, o are pe mamă.

M-am ridicat de pe fotoliu. Abilitatea lui Boniş era flagrantă. Cotoiaşul mă privea din braţele lui cu nepăsare. Nu-mi plac pisicile, îmi plac numai câinii, mă şi pregăteam să-i spun maiorului ce fotografie straşnică şi-ar putea face, o fotografie straşnică şi eroică, în uniformă şi cu pisicul la piept, când brusc acesta mi-a sărit pe umăr, lipindu-mi-se de obraz. Boniş a râs tăcut, un râs de ventriloc, de isprava protejatului lui, şi mi l-a luat de pe umăr. Dar eu n-am râs. În clipa când mica lighioană mi s-a lipit de obraz, o undă de parfum mi-a izbit nările… unde mai simţisem eu parfumul ăsta amărui? Nu era colonia maiorului, era un parfum cu care mă întâlnisem recent ca să mi-l reamintesc.

— Vrei să fii invitatul meu diseară, mi-a spus maiorul cu amabilitate. Să zicem pe la 8. Şi dacă nu te deranjează, cobori în restaurantul hotelului, e un restaurant bun, poate singurul de aici cu o bucătărie excelentă.

Ploaia încetase când am ieşit afară. Câte un rar trăznet mai lumina cerul şi frunzele pomilor din grădina legaţiei. Iar peste câteva minute, cum îi întindeam mâna de rămas-bun maiorului la poarta grădinii, peste umărul lui vedeam partea de clădire unde-şi avea el locuinţa – fără doar şi poate că la una din ferestre cineva ne privea pe jumătate ascuns de perdele.