vineri, 3 iunie 2011

Ceasul din Rosiile VL

Planeta necunoscută : TUNELURI SUBTERANE

Secolul XXI este marcat de o descoperire uluitoare: existenţa unei reţele întinse de tuneluri subterane, posibil interconectate la nivel mondial. Pe lângă grote şi peşteri create de natură, peste tot în lume s-au descoperit diverse canale şi tuneluri subterane construite, spun oamenii de ştiinţă, de civilizaţiile antice sau de alte civilizaţii premergătoare celei umane; spaţii, adesea gigantice, ai căror pereţi au fost trataţi pentru conservare prin metode şi tehnologii necunoscute în ziua de azi
Lacul fără fund
Sergheevka este un cătun uitat de lume din regiunea Moscova. Când şi când, în atenţia publicului apar tot soiul de evenimente stranii, ce se petrec în jurul lacului din apropiere. Se spune că acesta, denumit sugestiv Bezdonîi (Fărăfund), este conectat cu oceanele, adân­cimea lui fiind necunoscută. Până şi pe hărţile militare, profunzimea lui nu este clar stabilită, fiind doar apro­ximată între 150 şi 200 de metri. Lacul apare menţionat şi în scrierile poetului rus Alexandr Blok, în care un pă­durar din zonă povesteşte că această apă este legată prin canale tainice cu marile oceane ale planetei. Legenda spune că pe malurile lui, de-a lungul anilor, s-au făcut descoperiri misterioase ale unor epave de mult dispă­rute în vâltoarea oceanelor.
în anul 2003, la suprafaţa apei a apărut, nu se ştie de unde, o vestă de salvare, cu însemnele marinei militareI americane. După cercetările realizate de autorităţile locale, s-a constatat că vesta aparţinea marinarului american Sam Belovski, de pe distrugătorul USS Cole. în octombrie 2000, în portul Aden, din Yemen, s-a declanşat un atac terorist asupra navei, soldat cu moartea a 17 militari. în urmă atentatului, matelotul Sam Belovski al fost dat dispărut, iar trupul său nu a fost găsit niciodată. Dar cum a putut ajunge după trei ani vesta lui de salvare tocmai din Oceanul Indian într-un lăcuşor pierdut din Rusia Centrală, la 4000 de kilometri distanţă? Care a fost traseul ei? Oare legendele lacului fără fund sunt reale? Oare există asemenea căi subterane necu noscute, care unesc diferite puncte ale planetei ? încă din anii '70, în Rusia a apărut în paralel cu spe- ologia o altă ramură de cercetare, care studiază tunelurile, pasajele, grotele subterane create altfel decât de natură: structuri artificiale. Această ştiinţă se numeşt spelestologie iar termenul a apărut pentru prima dată in Georgia, într-un studiu dedicat Mănăstirii Vardzia, construită într-o peşteră. Cea mai activă grupare de spelestologie, înfiinţată în 1983, este "Mişcarea spelestologieă din Le­ningrad" (abreviat, în limba rusă, LSP). în ultimii ani, cercetările ce ţin de această disci­plină s-au intensificat, iar savanţii ruşi analizează tot mai atent ipoteza existenţei unor pasaje subterane intercontinentale.
Tunelurile subterane şi peşterile au fost dintotdeauna un subiect care a atras atât atenţia oamenilor de ştiinţă, cât şi pe a celor pasionaţi de mistere. Poate pentru că în întuneric se ascund enigme de nepătruns sau pentru sim­plul fapt că acestea.se deschid şi acced către centrul pământului. Pe această temă s-au scris o mulţime de cărţi şi poveşti fascinante, s-au realizat sute de filme de aventuri, care au îmbogăţit şi mai mult imaginaţia oamenilor.
Cert este că acestea există peste tot în lume, fie că vorbim despre galeriile antice recent descoperite sub Ierusa­lim, despre tunelurile de sub marile pi­ramide din Egipt, sau de canalele sub­terane săpate dedesubtul Mexicului. Arheologii şi oamenii de ştiinţă au în­ceput să îşi pună tot mai des întrebarea daca nu cumva aceste reţele subterane au fost cândva conectate între ele. Lungimea lor nu a putut fi determinată precis, pierzându-se într-un nesfârşit labirint în interiorul pământului. De asemenea, nimeni nu a putut confirma faptul că ele au fost construite în aceeaşi perioadă. Şi totuşi: când şi cine le-a creat şi în ce scop?
OZN-uri în centrul pământului
In regiunea Volgograd din Rusia există un lanţ muntos, cunoscut sub numele de Medvediţki, care, începând cu anul 1997, a fost studiat în detaliu de organizaţia "Kosmopoisk" (Cercetaşii Cosmosului). Aici a fost depistată şi cartografiată o reţea extinsă de tuneluri, cercetată pe o distanţă de zeci de kilometri. Aceste pasaje subterane au un diametru de 7 până la 20 de metri şi, pe măsură ce se apropie de creasta muntelui, se lărgesc tot mai mult, ajun­gând până la 120 de metri, transformându-se sub munte într-o sală imensă. De aici, se ramifică alte trei tuneluri în diferite unghiuri.
Conform spelestologului rus Anton Anfilov, sub Munţii Medvediţki se găseşte un nod important, o încrucişare de tuneluri ce vin din alte regiuni, inclusiv din Caucaz. Cercetătorul susţine că de aici se poate pătrunde nu numai în Crimeea, dar şi în regiunile nordice din Rusia, tocmai în arhipelagul Novaia Zemlia din Oceanul îngheţat şi chiar pe continentul nord-american. Această ipoteză incredibilă este susţinută şi de unii ufologi, care consideră că tunelurile sunt încă funcţionale şi utilizate ca artere de transport, iar imensele camere subterane - ca baze de staţionare a unor aparate de zbor neidentificate (OZN). în Uniunea Sovietică, la începutul anilor '50, la propunerea lui V.I. Stalin, a fost emis un decret secret al Consiliului de miniştri al URSS, referitor la construirea unui tunel pe sub Strâmtoarea Tătară, care desparte Rusia conţi- nentală de insula Sahalin şi care leagă Marea Ohotsk, la nord, cu Marea Japoni­ei, la sud. în condiţiile de­clanşării războiului rece, pentru a contracara perico­lul bazelor militare ameri­cane instalate în Japonia, Stalin a ordonat construirea unui pasaj subteran, prevăzut cu cale ferată, între insula Sahalin şi Rusia. Dar în 1953,Conducătorul suprem moare şi proiectul este abandonat. După destrămarea imperiului sovietic, planul strict secret a fost dat publicităţii şi, în 1991, L.C. Berman, doctor în ştiinţe fizico-mecanice, o specialistă care lucrase ani de zile în acest tunel, a făcut dezvăluiri senzaţionale. Ea a mărturisit că, de fapt, tunelul fusese săpat încă din timpuri imemoriale, posibil de către o altă civilizaţie, şi că proiectanţii ruşi îl descoperiseră întâmplător. Tunelul fusese trasat şi construit ţinând cont de geologia dificilă a solului de sub fundul apelor. Pereţii săi erau foarte netezi, acoperiţi cu un material care semăna a lavă vulcanică. Toţi cercetătorii ruşi au fost însă de acord că acel material nu era unul creat de natură. In urma unui studiu apro­fundat, s-a ajuns la concluzia că asupra pereţilor se acţionase simultan termic şi mecanic, iar rezultatul fusese această crustă, cu o grosime de 13 mm, deosebit de rezistentă. Conform afirmaţiilor doctorului Berman, nici măcar tehnologia modernă nu ar fi putut realiza o asemenea lucrare. Totodată, ea a amintit despre găsirea unor obiecte stranii în tunel, a unor mecanisme de neîn­ţeles, instrumente şi echipamente necunoscute, şi chiar despre fosilele unor animale neidentificate. Imediat după abandonarea acestui gigantic şi ambiţios proiect, serviciile secrete sovietice au preluat toate aceste valo­roase artefacte, care în decursul deceniilor s-au pier­dut".
Straniu este că afirmaţiile doctorului Berman vin în sprijinul teoriei spelestologului rus Anton Anfilov. Cercetătorul afirmă că Rusia ar fî fost sau poate încă este conectată prin tuneluri subterane cu Orientul în­depărtat. Tunelul doctorului Berman duce prin insula Sahalin în Japonia.
Exploratorul evaporat
Rapoartele arheologice atesta faptul că şi pe conti­nentul american s-au descoperit multe tuneluri antice. în 19.09, ziarul "Phoenix Gazette", din Arizona, a scos la iveală o poveste fascinantă, intitulată Explorări sub Marele Canion". Conform articolului, exploratorul G.E. Kincaid, în timpul expediţiei sale în Marele Ca­nion, a făcut o descoperire uluitoare: un întreg oraş subteran, cu o reţea de tuneluri, în care s-au găsit do­vezi ce indică faptul că civilizaţiile antice au migrat în America din Orient prin aceste căi subpământene. Cer­cetătorul a demonstrat, aparent convingător, că popu­laţia care locuia în aceste caverne misterioase, adânc săpate în stâncă, era de origine orientală, posibil din Egipt. în publicaţie se relatează că echipa coordonată de Kincaid a descoperit o cameră gigant, de aproxi­mativ 1500 de picioare (450 metri), din care porneau zeci de pasaje, "ca spiţele unei roţi". De aici au scos la iveală arme şi diverse instrumente din cupru care, în mod straniu, nu au putut fi atribuite populaţiilor origi­nare din America, şi mai multe tăbliţe gravate cu sem­ne şi simboluri ce semănau cu hieroglifele egiptene. în articol se povesteşte că echipa lui Kincaid ar fi găsit în tuneluri şi o criptă în care erau depuse mai multe mu­mii ale unor bărbaţi adulţi. "Mormântul sau cripta în care au fost găsite mumiile este una dintre cele mai mari camere din oraşul subteran. în pereţii camerei erau săpate un fel de nişe, fiecare adăpostind o singură mumie. Alături de oseminte, în cavităţi s-au găsit şi cupe de cupru şi bucăţi de săbii. Unele mumii erau acoperite cu lut, şi toate erau învelite într-un material din scoarţă de copac".
Dacă teoriile lor au fost corecte, atunci misterul ori­ginii populaţiilor, preisto­rice din nordul Americii a fost rezolvat: Egiptul şi Nilul, Arizona şi fluviul Colorado au fost cândva, în urmă cu milenii, conectate printr-un lanţ de tuneluri. Teoria întrece până şi cele mai fanteziste scenarii.
Toate aceste dovezi se spune că ar fi fost depuse la Institutul Smithsonian din Washington, care ar fi sponsorizat expediţia ex­ploratorului Kincaid. Totuşi, acolo nu s-au găsit nici un fel de probe care să ateste existenţa artefactelor antice. De aseme­nea, nu s-a putut descoperi nici un indiciu referitor la ce s-a întâmplat ulterior cu exploratorul Kincaid. Acesta parcă s-ar fi evaporat.
| Cu toate că existenţa exploratorului american şi a descoperirilor sale nu poate fi dovedită, un fapt ciudat adânceşte mis­terul. în decurs de câţiva ani de la apariţia articolului, Guvernul Federal al Statelor Unite a interzis accesul în zonă, pătrun­derea în acel spaţiu fără aprobare cons­tituind o ilegalitate. Numai amerindieni­lor li s-a acordat permisiunea să traver­seze acel teritoriu.
Este un fapt bine cunoscut că în canioanele din statul Arizona există o mulţime de grote, cavităţi şi peşteri, majo­ritatea descoperite de alpmişti. Denumi­rile acestora. Turnul lui Seth, Turnul lui Ra, Templul lui Horus, sugerează legătura cu Egiptul antic.
Misteriosul tunel din Teotihuacan
Recent, arheologii au descoperit un tunel vechi de 1800 de ani, care duce în direcţia unui întreg sistem de galerii, aflat la 12 metri sub Templul Şarpelui cu Pene din Mexic. Oraşul Teotihuacan a fost construit de o popu­laţie relativ puţin cunoscută, care a atins apogeul între anii 100 Î.Chr şi 750 d.Chr. Templul a fost ridicat între anii 150-200 d.Chr. Din motive necunos­cute, oraşul a fost abandonat până la venirea în zonă a populaţiilor aztece, în 1300 d.Chr. Aceştia din urmă au dat şi denumirea de Teotihuacan, care sem­nifică "locul unde oamenii devin zei".
Excavaţiile realizate pentru dezve­lirea tunelurilor au început în 2003 şi au fost cele mai amănunţite realizate vreo­dată într-un sit arheologic. Arhitectul Sergio Gomez, iniţiatorul proiectului, a declarat că pasajul subteran se desfă­şoară pe sub Templul Şarpelui cu Pene — cea mai importantă clă­dire din citadelă - iar intrarea se află la câţiva metri de templu. "Accesul în tunel se face printr- un puţ larg de 5 metri. Am desco­perit un coridor lung de 100 de metri, care se sfârşeşte într-o serie de galerii săpate în stâncă".
Deşi nu se cunoaşte exact de când datează, investigaţiile de până acum au dovedit faptul că tunelul a fost construit înaintea templului şi că a fost închis din motive stranii, de către populaţia din Teotihuacan. Totuşi, la ce ser­vea acest tunel? Sergio Gdmez crede că era legat de conceptul de "lume subpământeană". "Pro­babil, tunelul era elementul central, principal, în jurul căruia a fost construit centrul de ritualuri. Acesta a fost un loc sacru".
Subterane care străbat globul
In zona Europei Centrale, pe teritoriile Cehiei, Poloniei şi Slovaciei, se întind Carpaţii Beskizi. La graniţa dintre Po­lonia şi Slovacia, se află cea mai înaltă culme, Babia (Babia Gora), cu o altitudine de 1725 m. In folclorul celor două există multe legende legate de acest vârf. Se spune că locuitorii zonei păs­trează secretă existen­ta unui tunel sub mun­te. în urmă cu câţiva ani, într-un ziar local polonez, a apărut rela­tarea unuia dintre locuitorii satului Za- woja, Stanislaw Poniatowski. El a povestit că. în anii '60, tatăl său i-a dezvăluit taina munţilor. Au plecat împreună din sat către "regina Babia" şi. ajungând la o înălţime de aproximativ 600 de metri, tatăl lui s-a oprit şi i-a spus că acolo va vedea o altă lume, va afla un secret care este transmis din generaţie în generaţie. Cu un efort imens, au dat la o parte o stâncă şi dedesubtul ei Stanislaw a văzut un puţ cu o deschidere largă, ce ducea către miezul pământului, "Pereţii erau netezi şi lucioşi. de parca ar fi fost acoperiţi cu sticla. Tata a arun­cat o frânghie şi am început co­borârea. în interior, în mod straniu, aerul era uscat. Am coborât cativa metri pânâ am dat de un tunel. Apoi, ne-am continuat călătoria prin tu­nelul uşor înclinat către interiorul pământului, până la o sală spaţioasă cu o formă ovală. De acolo plecau mai multe tuneluri, în toate direcţiile, Tata mi-a spus că, urmând traseul lor de aici se poate ajunge in alte tări şi chiar pe alte continente. Tunelurile din stânga duc în Ger­mania şi mai departe în Anglia, până America, iar cele din dreapta se întind prin Rusia şi apoi prin China si Japonia. tot până în America. unde se innoadă iaraşi cu tunelul din stânca".

Povestea polonezului Stanislaw Poniatowski pare incredibilă, însă în ea descoperim elemente comune altor măr­turii, de pe alte continente şi din pe­rioade diferite. Conform studiilor cerce­tătorilor ruşi din "Mişcarea spelestologică din Leningrad, întreaga planetă este străpunsă de aceste tuneluri, care cândva au fost legate între ele. "Multe dintre ele s-au prăbuşit, altele nici măcar nu au fost descoperite, de aceea este foarte grea munca de dovedire a acestei ipoteze. Acum lucrăm la o hartă prin care să reprezentăm reţeaua. însă, deocamdată totul este aproximativ, deoarece nu avem informaţii complete şi nu au fost studiate Africa, In­dia şi Australia", declara P. Miroşnicenko, unul dintre cerce­tătorii LSP. Potrivit afirmaţiilor sale, se crede că aceste tuneluri au fost create de civilizaţii stră­vechi sau de alte civilizaţii ne­cunoscute pentru a se putea refu­gia în caz de catastrofe naturale. In mod ciclic, planeta noastră este lovită de fel de fel de cala­mităţi naturale, cum ar fi cutre­mure, tsunami, erupţii vulcanice, ciocnirea cu asteroizi, aşa cum s-a întâmplat acum aproximativ 65 de milioane de ani când, în urma impactului cu un asteroid, au dispărut dinozaurii şi majoritatea vieţuitoarelor planetei.
Poate că civilizaţiile, dis­părute deţineau asemenea in­formaţii şi, pentru a evita con­secinţele dezastruoase ale ca­tastrofelor, au creat peste tot pe planetă o reţea formată din structuri subterane în care s-ar fi putut adăposti.

NATAŞA GALCHE

Formula As 968 6-13 mai 2011












sâmbătă, 28 mai 2011

Credinţa care învinge muntele

Sihăstria, retragerea din lume pentru închinarea vieţii lui Dumnezeu, este o practică monahală adoptată de toate religiile, indiferent dacă rugăciunile îi sunt adresate lui Iisus, Iul Buddha sau lui Allah. Mult mai grea decât viaţa călugărilor din mănăstiri, ea prevede o totală recluziune în singurătate, căutată cel mai adesea în sălbăticia de piatră a muntelui, având drept tovărăşie doar cerul, chilia de piatră a vreunei peşteri, păsările şi fiarele aciuate pe culmi. In Europa, recordul de înălţime e deţinut de călugării ortodocşi de pe Muntele Athos (Grecia). Dar recordul mondial absolut le aparţine siddhişilor, un ordin de călugări hinduşi, ascunşi în înălţimile mun­ţilor Himalaya, la 4500 de metri altitudine, în apropie­rea izvoarelor "sfinte" ale Gangelui. Pentru curiozi­tatea contemporană nu există însă recluziuni. An de an, la peşterile de piatră locuite de sihaştrii hinduşi ajung adevărate cohorte de pelerini, unii cu bune in­tenţii, credincioşi în cău­tarea sinelui şi a marelui zeu, alţii - amatori de sen­zaţii tari, dornici de o publicitate excentrică, me­nită să atragă atenţia asupra lor. Dar indiferent cărei categorii aparţin, drumul lor pe povârnişurile himalaiene este în mod egal o adevărată Golgotă, presă­rată cu suferinţe, ameninţa­re şi morţi.
Purificare la izvoarele Gangelui
Locul cel mai sfânt şi mai căutat al hinduismului I se numeşte Gaumukh (^Gu­ra Vacii"). Un gheţar aflat la altitudine, aşezat pe un pat de morene şi care emană o iradiere al­bastră, translucidă şi misterioasă, semă­nând cu un munte uriaş de opal. în mijlocul său se află o deschizătură lar­gă, din care ţâşneşte un şuvoi de apă vijelioasă şi tumultuoa­să, amestecată cu sloiuri care strălucesc în lumina soarelui orbi­tor: Gangele, râul sfânt tuturor indienilor. Aici, la izvoarele lui, pe­lerinii vin din toată India, la sfârşitul unor lungi săp­tămâni de pelerinaj cu piciorul - pentru cei care vor să se purifice integral, sau după doar câteva zile cu camionul pentru ceilalţi, pe nişte drumuri îngro­zitoare, tăiate în stânca masivului himalaian. Pe jos sau pe roate, această Golgotă a hinduismului este lovita me­reu de furtuni şi alunecări de teren, care blochează drumurile pe tot parcursul verii. Dar cine ajunge la capăt e răsplătit din belşug de euforia aerului rarefiat. Ca la un semn, călătorii nu mai simt nici foame, nici sete, ci pornesc toţi să se roage şi să se purifice, in­trând cu picioarele în apele sacre (de gheaţă), strigând incantaţii exaltate spre cer. Fiecare an turistic îşi are lotul său de pelerini imprudenţi, smulşi de pe mal de fluviul care spumegă. Cu toate astea, nimeni nu se îngrijorează: moartea în braţele reci, dar divine, ale Gangelui, este pentru hinduşi o binecuvântare supre­mă, garanţia reîncarnării pe un plan superior.
Călugării siddhişi locuiesc mai sus de Gaumukh. Ca să ajungi la ei, treci prin toate încercările lui Harap Alb: un gheţar imens care geme şi pârâie, munţi care se bat în capete, un labirint de pietre care se prăvălesc sub picior. Dar la capă­tul drumului este Raiul: o privelişte nepămân­teană, halucinantă, o în­tindere de verdeaţă, prinsa între gheţari şi stânci: un mic miracol de blândeţe si armonie în haosul mineral. Aici trăiesc siddhişii, versiunea ascetică a călugări­lor hinduşi, care formează o comunitate aparte, de-a dreptul şo­cantă, prin aspectul şi comportamentul ei. Goi, mânjiţi cu cenuşă, purtând pe creştet părul legat în cocuri specta­culoase, vopsiţi pe frunte în culorile sectei si purtând în mână triden­te, ei trăiesc permanent între vis şi realitate, atât din pricina înfometării, si din cauza mari- "iarba vrăjita- , "ganga", pe care o fumează întruna şi care creşte acolo, în oaza din deşertul de piatră al Himalayei, ca urzicile de la noi.
"Hari om- Hari om", salutul ritual "Dumnezeu se află peste tot" este adresat tuturor. în faţa lor, ai sentimentul puternic că te afli printre sfinţi: în ciuda mizeriei corporale, siddhişii iradiază, în jurul lor există o luminiscenţă vizibilă, o aură ca de stea. Ei sunt inspiraţi de dragostea pentru orice fiinţă vie, nu ucid nici o muscă, nu cunosc gustul cărnii, trăiesc efectiv supremaţia spiritului asupra materiei, încre­meniţi ca nişte statui, la intrarea peşterilor de piatră, în poziţia de yoga "Lotus", punctul de decolare în abisul meditaţiei.
Mama muntelui
Dar cea mai tulbu­rătoare experienţă pen­tru pelerinul care se încumetă să urce po­tecile Himalayei este întâlnirea cu Mata Ji "Mama Muntelui" cum o numeşte cu dragoste toată lumea; făptura cea mai ciudată de la iz­voarele Gangelui. în ciuda modestiei, a să­răciei ei legendare, ea degajă o strălucire şi o "prezenţă" care te fac să te înflori. Mata Ji este singura care rămâ­ne în grota ei ca un cuib de vultur, chiar şi în timpul iernii, când cei­lalţi asceţi coboară în văi. Asta înseamnă şase sau şapte luni de izolare totală, în pustiul de gheaţă al muntelui, având prieteni doar pă­sările şi caprele de munte, pe care "mama" le-a îmblânzit şi cu care vorbeşte pe graiul lor. în afara spaţiului şi a timpului, Mata Ji nu se mai află în căutarea graţiei divine: este străbătută de ea. E suficient să îi stai înainte - afirmă pelerinii care au întâlnit-o - ca să te simţi spălat de toate păcatele pământeşti.


FOCUL INTERIOR
Călugării tibetani sunt capabili, printr-o concentrare excepţională a minţii, sâ-şi ri­dice temperatura corpului. Măiestria lor se măsoară prin numărul de pânze ude pe care le pot usca, într-o noapte de iarnă geroasă, pe trupul gol. Pânzele se înmoaie in apă ca gheaţa, se lasă apoi în ger până se transformă în sloi, când ucenicit se înfăşoară in ele şi le lasă pe corpul lor până ce se usucă. Numit "TUMO", procedeul a fost verificat de cercetători care au constatat că, într-adevăr, temperatura călugărilor tibetani creştea, în timpul concentrării, cu până la 10 grade. Cel mai vestit re­prezentant al aceşti practici ascetice a fost Mi- larepa, unul din marii sfinţi ai Tibetului (1038- 1123). Mărturiile despre el îl arată ca pe un om cu însuşiri excepţionale, pe care le-a dobândit în anii lungi de călugărie în Himalaya. La loc de frunte se află "focul interior", pe care îl stăpânea la perfecţie şi care l-a ajutat să reziste ani la rând, în temperatura de gheaţă a muntelui, adăpostit într-o peşteră, învelit doar într-un văl subţire de borangic.

IMAGINI DIN LUMEA DE DINCOLO
Patanjali, fondatorul filo­sofiei yoga, vorbea - cu două sute de ani înainte de Hristos - despre însuşirile paranormale pe care le pot atinge călugării siddhişi, prin practici medi­tative consecvente. De pildă, ei pot intra în legătură cu lumea "de dincolo"; pot citi gândurile şi repre­zentările mentale ale altor oameni, pot deveni invizibili, îşi pot anula setea şi foamea, stând timp îndelungat nemâncaţi. Pot ghici chiar şi viitorul şi pot dezlega enigme de nepătruns. Sunt capabili să-şi despartă sinele interior de trup şi să pă­trundă în altcineva. Dar chiar dacă acestei puteri par supranaturale, este vorba despre capacităţi omeneşti normale, ce se pot dezvolta, până la "iluminarea spiri- - tuală", prin practici ascetice. De altfel, scopul final al acestor practici este depăşirea aparenţelor lumii reale trecătoare, pentru a-i descoperi acesteia esenţa spirituală eternă.



joi, 26 mai 2011

Pensionari fericiti CT

Amiralii ruşi avertizează: OZN-URILE EXISTĂ!

Recent, Forţele Navale ale Federaţiei Ruse au desecretizat "dosarul OZN", ce conţine mărturii şi rapoarte ale ofiţerilor superiori ruşi, referitoare la obiecte neidentificate şi la baze misterioase, observate în adâncurile oceanelor. Se apreciază, totuşi, că informaţiile date publicităţii reprezintă doar o parte din dosarul complet al documentelor deţinute de autorităţile de la Kremlin
Aprilie 2011 ~ Obiect neidentifcat în largul coastelor Suediei
Pe data de 5 mai, anul acesta, unul din cele mai mari ziare ale Suediei, "Aftonbladet", Iansa o ştire de ultima oră: in apele teritoriale suedeze a fost observat un presupus submarin neidentificat". Conform articolului in dimineaţa zilei de 13 aprilie Han na Harge, 0 femeie ce locuia intr-o suburbie a Stokcholmului, in timp ce plimba câinele pe ţărmul golfului Baggensfjărden, a văzut pe suprafaţa apei ceva ce pă­rea a fi un submarin ce se deplasa silenţios. Ea a reuşit să fotografieze suspectul obiect plutitor şi, imediat, i-a chemat pe cei doi fii ai săi, pentru a fi martori la eveniment, Desi părea un submarin militar, intreaga familie a trăit un sentiment straniu, de dis-confort.
"Era ca si cum am fi văzut un mostru", declara Hanna Harge. In aceeaşi zi a trimis îmaginea autorităţilor militare suedeze si de atunci incidentul se investighează amă­nunţit. In scurt timp Ministerul Apărării al Regatului Suedez a emis un comunicat potrivit că­ruia forţele navale nu desfă~ şurasera în acea dimineaţă nici un fel de manevre în golful Baggenufjărderi din apele Mării Baltice. La resedinţa Hannei Harge a fost trimisă o echipă de ofiţeri ai Serviciului de infor­maţii al Marinei suedeze. Intreaga familie a fost intervie­vată ore în şir, iar tot eveni­mentul a foat reconstituit pas cu pas. Obiectul neidentificat avea o lungime de aproximativ 100 de metri si se deplasa cu o vite- za între 10 si 15 kilometri pe ora. După strania întâmplare, în presa internuţionalâ au apărut mal multe supoziţii referitoare la originea obiectului neidenti­ficat. S-au vehiculat ipoteze precum: submarin rusesc, monstrul "Nessie" sau obiect subacvatic neidentificat (OSN)
Acest caz însă nu este unul singular. In apele teri­toriale suedeze au fost semnalate obiecte subacvatice neidentîficate incă din anii '70, în acea perioadă, Sue­dia credea că doar vecina ei, U.R.S.S., era in stare de asemenea manevre subacvatice. Uniunea Sovietică şi Suedia se aflau la un pas de a intra într-un conflict deschis. Ca răspuns la acuzaţiile suedeze, amiralul S.G. Gorşkov, şef al Marinei Sovietice, a declarat că acordă permisiunea marinei militare suedeze să torpileze acele submarine,presupuse a fi ale U.R.S,S.-ului, şi apoi să arate lumii întregi epavele.
In toamna anului 1972, unităţile navale suedeze au declanşat o acţiune masivă în fiordul Sognefjord, în tentativa de a forţa ieşirea la suprafaţă a unui presupus submarin intrus. Mai multe nave rapide anti-submarin au lansat un atac cu torpile şi bombe asupra obiectului necunoscut reperat. Deodată, pe cer s-au ivit nişte apa­rate de zbor de origine şi construcţie necunoscută, ase­mănătoare elicopterelor, de culoare neagră, fără semne de recunoaştere. La apariţia lor, aparatura electronică de pe vasele anti-submarin a încetat să funcţioneze, iar "submarinul" inamic a dispărut fără urmă.
In anii '80, în presa suedeză apăreau periodic co­municate ce aminteau de cele din timpul războiului: septembrie 1982 - "Submarine în arhipelagul suedez octombrie 1982 - "Am fost plasate câmpuri de mine şi s-au lansat cele mai moderne torpile împotriva unui submarin. Ţinta însă a fost ratată.**; mai 1983 - "Flota suedeză caută zi şi noapte submarinele inamice apă-rute pe sonare." Apogeul acestor comunicări a fostatins în 1986, când din iulie şi până în august s-au
emis 15 rapoarte ce semnalau prezenţa unor sub- marine neidentificate în apele teritoriale suedeze.
Roţile lui Buddha
Este vizitată planeta noastră de extratereştri sau nu? Ştiinţa nu a reuşit să răspundă la această între- bare, deşi zilnic, peste tot în lume, apar sute de măr- turii despre OZN-uri. Să presupunem că extratereş- trii există. Unde altundeva, dacă nu sub apă, ar ale­ge ei să-şi ascundă bazele? Se cunoaşte faptul că su- prafaţa Pământului este acoperită de "uscat" numai în proporţie de 30%. Restul o constituie întinderile de apă, unde omul îşi face apariţia doar când şi când, oceanele planetare fiind în mare parte neexplorate, datorită condiţiilor improprii, de beznă totală, tem­peraturi extreme şi presiune mortală. Omul cunoaşte mai multe lucruri despre ce se întâmplă pe Lună decât în adâncurile apelor. Şi tocmai de aici se pare că vin regulat cele mai multe informaţii legate de anumite apariţii misterioase. Cel puţin acestea sunt declaraţiile unor înalţi ofiţeri ai marinei militare ruse - oameni cu solide cunoştinţe tehnice, fizice şi mecanice, perfect echilibraţi psihic, ei fiind periodic supuşi examene­lor medicale.
Rapoartele despre OSN-uri au apărut cu mult înaintea celor despre obiectele zburătoare. Ast­fel, încă din antichitate, navigatorii au observat la suprafaţa apelor cercuri fluorescente, în cele mai multe cazuri de culoare verzuie sau albicioasă, care se roteau. Diametrul aces­tor cercuri varia de la câţi­va metri la câteva mile. Menţionări asupra unor astfel de fenomene au apă­rut în mai multe texte me­dievale. Europenii numeau aceste cercuri "caruselul diavolului', iar întâlnirea cu ele era considerată un semn rău. Navigatorii chi­nezi, dimpotrivă, socoteau asemenea apariţii ca fiind de bun augur şi le numeau "rotile lui Buddha". Odată cu dezvoltarea extensivă a submarinelor din secolul XX, omenirea s-a lovit din nou de provocarea adâncu­rilor oceanului planetar.
Ce ascund dosarele marinei ruseşti?
Preşedintele Academiei pentru Ufologie Aplicată, doctor în ştiinţe fizice şi fost ofiţer de marină, Vladimir Ajaja este considerat a fi fondatorul ufologiei din Rusia. "Mihail Gorbaciov a fost primul şi ultimul şef de stat care a conştientizat importanţa majoră a stu­dierii fenomenului OZN în Rusia", declara recent aca­demicianul . In timpul mandatului său, s-a constituit un centru de ufologie, al cărui preşedinte sunt. Intre anii 1990-1995, sute de experţi fizicieni, chimişti, biologi, au lucrat în acest centru. Am adunat atunci tone de informaţii, din ultimii 25 de ani, ce dovedesc existenţa OZN-urilor. Cu siguranţă există şi alte civi­lizaţii, indiferent dacă ne place sau nu! Insă termenul de "extraterestru " consider că nu este potrivit, pentru că nu avem nici o dovadă că aceste fiinţe vin de pe alte planete. Poate că ele au existat dintotdeauna pe pla­neta noastră, sub ape, căci 50% din mărturiile despre OZN-uri sunt legate de oceane şi încă 15%, de lacuri."
După ce a studiat sute de rapoarte, mărturii, foto­grafii şi desene, academicianul Vladimir Ajaja a ajuns la concluzia că aceste fiinţe folosesc apa pe post de combustibil pentru navele lor. In urmă cu câţiva ani, am primit un raport din Australia, potrivit căruia un OZN fusese observat cum aterizează pe un rezervor cu 38 de tone de apă. După câteva minute, când nava neidentificată şi-a luat zborul, în rezervor nu mai exista nici un strop de apă. în aer plutea un miros puternic, neplăcut, de ozon, ceea ce demonstra clar că apa fusese descompusă în oxigen şi hidrogen. Ulterior, ielementele au fost comprimate sub presiunea a sute de atmosfere. Acest lucru uimitor explică apariţia apa-ratelor neidentificate în jurul apelor".
Incidentul Odesa
Primul caz menţionat în "dosarul OZN" al flotei URSS se referă la incidentul Odesa. în august 1950, echipajul unui crucişător militar sovietic, aparţinând bazei navale de la Sevastopol, a raportat identificarea unui OSN în apele Mării Negre. De atunci, marina so­vietică a început să ţină o evidenţă strictă, privitoare la numărul cazurilor de OSN-uri. Conform rapoartelor autorităţilor ruseşti, date recent publicităţii, aceste ca­zuri s-au ridicat la peste 300. Totuşi, numai câteva dintre ele au fost prezentate mass-mediei internaţio­nale, ceea ce ne determină, în mod just, să ne întrebăm: oare ce altceva mai ascund dosarele marinei ruseşti?
Un fenomen asemănător a fost relatat de contraami­ralul Vladimir Monastîrşin. Conform spuselor sale, în perioada când avea funcţia de comandant al flotei de submarine sovietice, în anii 1980, a primit un raport de la căpitanul unei nave de război, ce se deplasa în apele Oceanului Pacific. în relatarea oficială se transmitea că, prin intermediul aparaturii de detecţie a submarinelor, se reperase un obiect subacvatic necunoscut. Iniţial, comandantul crucişătorului a presupus că este vorba despre un submarin american aflat în misiune de spionaj. Nava sovietică s-a îndreptat spre "duşman", pentru a stabili dacă ipoteza lor era corectă. Insă când au ajuns în apropierea lui, aparatul neidentificat a "pornit motoarele", scufun- dându-se cu o viteză uluitoare, de aproximativ 400 de kilometri pe oră, la o adâncime de peste 3 mii de metri. Căpitanul sovietic era de-a dreptul şocat. Cel mai performant submarin de care auzise vreodată nu depăşea viteza de 65 km/oră, iar media de submersiune era de 250-300 de metri adâncime.
In toamna anului 1977, la Comandamentul For­ţelor Navale sovietice s-a primit relatarea oficială a căpitanului de gradul III, V. Darankin, comandant al unui crucişător al flotei de nord, în care raporta un eveniment la fel de straniu ca toate celelalte de până atunci. In dimineaţa zilei de 7 octombrie se afla în misiune de patrulare în Marea Barentz, la aproximativ 200 de mile de ţărm. Deodată, din apă au ţâşnit nişte obiecte zburătoare stranii, de mă­rimea unor elicoptere, ca nişte discuri metalice. Cele nouă aparate neidentificate au înconjurat ame­ninţător nava sovietică şi, timp de 18 minute, s-au învârtit în jurul ei. Alarmat, căpitanul Darankin a încercat sa ia legătura cu baza flotei de nord, pentru a primi instrucţiuni, numai că legătura, în mod inexplicabil, nu a putut fi realizată. întâlnirea era atât de ciudată, atat de necrezut, încât căpitanul a dat comanda întregului echipaj de a observa aparatele de zbor neidentificate şi de a le desena cât mai detaliat. în acea perioadă, guvernul de la Kremlin considera asemenea teorii an­tiştiinţifice, iar mărturiile fără dovezi solide ale unor astfel de apariţii puteau fi considerate mincinoase. Desenele şi decla­raţiile membrilor echipajului aveau rolul de a întări afirmaţiile din raportul înaintat. După o perioadă, obiectele neidentincate s-au pierdut către linia orizon­tului, cu o viteză teribilă. Imediat după dispariţia lor, legăturile cu baza s-au restabilit, iar căpitanul Darankin a transmis o radio­gramă urgentă. în scurt timp, în zonă au ajuns mai multe avioane sovieţice, însă incidentul era deja consumat.
Fantomele de pe fundul oceanelor
Cele mai multe rapoarte şi mărturii legate de apariţii ale unor obiecte submersibile neidentificate au început să curgă încă din anii '50. în timpul Răz­boiului Rece, la bazele navale sovietice veneau tot mai des rapoarte ce conţineau relatări, formulate într-un limbaj laconic şi sec, ale comandanţilor submarinelor atomice, în special cu misiuni de patrulare în mările emisferei nordice, care confirmau prezenţa, la mare adâncime, a unor aparate-submarin necunoscute. De obicei, aceste obiecte subacvatice neidentificate îşi făceau simţită prezenţa mai întâi prin sunete stranii. Prin intermediul aparaturii hidroacustice de la bordul submarinelor s-au captat semnale ciudate, asemănă­toare orăcăitului de broaşte. De altfel, în jargonul ofi­ţerilor flotei sovietice, OZN-urile purtau numele de "cvaker" (oac-oac). Ulterior, denumirea a fost folosită chiar şi în documentele oficiale. Viteza de deplasare a acestor "cvakeri" a fost estimată, cu ajutorul radarelor, la aproximativ 200 km/oră, ele fiind mai rapide decât orice navă cunoscută în acea perioadă. în rapoarte mai era specificat un amănunt straniu: în preajma acestor obiecte necunoscute, membrii echipajelor de la bordul submarinelor sovietice simţeau un disconfort psihic, o teamă inexplicabilă şi chiar dureri de cap subite.
La sfârşitul anilor 1970, zonele în care aceste sunete au fost auzite au început să se extindă din Marea Barentz către zonele sudice, ajungând până în Marea Nordului şi chiar în Oceanul Atlantic. în consecinţă, Academia de Ştiinţe a URSS, împreună cu reprezentanţii flotei, a creat o comisie specială de investigaţie a acestui fenomen. Sarcina principală era de a studia, analiza şi clasifica toate aceste apariţii inexplicabile din oceane, considerate ca fiind un potenţial pericol asupra securitatii nationale.
La inceputul anilor 80 programul Cvaker a fost inchis brusc. Sutele de dosare, materiale si rapoarte, clasate sub stampila strict secret au disparut in adancul arhivelor navale sovietice. De ce comisia a fost desfiintata atat de subit ramane neclar, dar e usor de inteles de ce rezultataele activitatii sale au ramas strict secrete. Fiecare stat pastreaza anumite informatii confidentiale din anumite domenii sensibile, cum ar fi si cel al obiectelor neidentificate.
Dar asemenea sunete si semnale stranii au fost receptionate si sub apa, nu numai de flota sovietica ci si de cea americană. Astfel, in anii 60, in triunghiulghiul Bermudelor din Oceanul Atlantic oamenii dee ştiinţă americani, atent supravegheati de ofiteri ai fortelor navale, au condus un experiment.
Timp de mai multe zile s-au transmis o serie de semnale radio dintr-un punct catre un altul. In mod inexplicabil semnalele nu primeau răspuns imediat. asa cum se intmpla de regula, ci după câteva minute, ore sau chiar o zi. Insa faptul cel mai straniu este că aceste semnale se amestecau cu unele de provenienta necunoscuta.
Savanţii americanii au ajuns la concluzia că mesajele primite nu constituiau nici ecouri, si nici o repetare a primului semnal ci un mesaj independent. De undeva din adancuri cineva le recetpţiona mesajele iar apoi, pe aceeaşi lungime radio transmitea mesajul propriu. Atunci, in anii 60 aceste semnale nu au putut descifrate. După 30 de ani, experimentul a fost repetat si monitorizat de înalţi funcţionari de la Pentagon. Dar, după cum ne aşteptam, rezultatele nu au fost date publicităţii.
Civilizaţii subacvatice necunoscute
Conform statisticilor Academiei pentru Ufologie Aplicată din Rusia, Oceanul Atlantic este locul în care s-au raportat cele mai multe fenomene subacvatice stranii, s-au captat cele mai multe semnale de pro­venienţă necunoscută şi s-au înregistrat cele mai multe cazuri de întâlniri cu obiecte neidentificate. Astfel, s-a ajuns la ipoteza conform căreia este posibil ca, în anu­mite puncte, la mare adâncime, să existe nişte baze de origine "non-pământeană", ale unei alte civilizaţii, care stăpâneşte fundul oceanului sau provine dintr-o lume paralelă.
In vara anului 1991, la o conferinţă din oraşul Freeport, statul Bahamas, doctorul în ştiinţe oceanografice, Meyer Verlag, a făcut o declaraţie cel puţin bizară. El susţinea că, in timpul unui experiment desfăşurat în faimoasa zonă din Triunghiul Bermudelor, cu ajutorul unui echipament special, a detectat, la 600 de metri adâncime, două piramide gigantice, mai mari decât cele egip­tene. Conform spuselor savantului, acestea ar fî fost construite relativ recent, acum aproximativ 50 de ani, cu o tehnologie necunoscută, dintr-un material similar sticlei, însă foarte gros. El a menţionat că intenţionează să realizeze o nouă expediţie subac­vatică, până la misterioasele piramide, şi că peste câteva luni va prezenta un raport detaliat, cu fotografii şi coordo­natele exacte. Insă şi rezultatele aces­tui studiu au rămas necunoscute.
Un alt loc unde s-au semnalat apa­riţii misterioase ale unor obiectc neiidentificate este lacul Baikal, cea mai adâncă întindere de apă dulce , stătă­toare, din lume. Au existat zeci de mărturii ale pescarilor, care relatau că au văzut adesea nişte lumini puternice. oe veneau din adâncuri , şi uneod , chiar obiecte stranii, care zburau ra­zant cu apa.
In 1982, o echipă de scafandri mi­litari sovietici, ce se antrena în apele lacului, a reperat un grup de creaturi ce păreau de origine umanoidă , îmbră­caţi în costume de culoare argintie, întâlnirea s-a produs la o adâncime de 50 de metri. Scafandrii au încercat să se apropie de străini insă aceştia s-au scufundat în adâncuri cu o viteză neomenească, la această în cercare, trei din cei şapte membri ai echipei au murit.
Ar fi, desigur, naiv să presupunem că ofiţerii for­ţelor navale ruseşti sau oa­menii de stiintă americani au dezvăluit toate informa­ţii!e pe care le-au acumulat în ultimele zeci de ani. De­şi, teoretic, dosarele obiec­telor subacvatice neidentificate s-au făcut publice, majoritatea documentelor sunt în continuare secretizate. Răspunsurile nu se cunosc. Dar asta nu înseamnă ca ele nu exista.